Feeds:
Articole
Comentarii

(Des)prinderi

Șandramaua cuibului voit solipsist
Se zgâlțâie cu fiecare obiect idealizat
Reglat cu tubulara ascunsă de sub
Aripi.
Săracele, iar suspină ludic după
Plumbul care oferea confuzia
Unei mase valoroase.

Dar și Dumnezeu fumează nevrotic
Dimineața în sala de așteptare
A spitalului preferat
unde-și tratează
Periodic durerea existențială
Pe care o aduce înfășurată în
Ziarul „Amor fati” .

M-am recunoscut epistemologic
În gândul imaginii că am fost.
Doar așa m-am putut întoarce
într un final după fetița
Care-și aștepta prăjitura din batistă.

Mi-am mulțumit cu recunoștință
Pentru restul decantat magic
Am zburat mână-n mână în jurul
Cuibului
Care ne privea cu mândrie nedisimulată
Nicio mână lacomă nu mă oprea să respir
Aerul rarefiat al propriei înălțimi

Odată cu conștiința zborului
Urma să pierd licența asupra
Unor părți din personalitate
Pe care le mai vizitez uneori însă
Întocmai unui muzeu în aer liber
al rămășițelor peste care
Tacticos înfloresc

zarzării înălțimilor.

Doamna Constanța

Naivitatea mea nativă
Stă pe aceeași stradă cu burduful de câine părăsit de brânză

Dimineața însă mă trezesc în starea pură
De celulă stem gata să fie
Oricine vrea Celălalt.

Printr-o fericită adesîntâmplare
Pe strada mea însă s-a mutat
Definitiv Constanța.
Obiectului.

O doamnă bine
Cu care mă joc Cucu-Bau când
Uneori Obiectele interne
Mai tremură gelatinos.

Amor hereos mi-e școala
În care-mi trudesc aparatul
Pneumatic
Haosul clivat al societății
Mai respiră uneori asmatic sub
Pojghița emoțiilor

Atunci vine doamna Constanța
Și-mi șoptește:
„Alooo! Făurirea de sine e ca dragostea
De Dumnezeu!”

Piesa lipsă din puzzleul acceptării
Era revenirea ca ultim test
Al nesiguranței de sine.
De acum poezia se făurește drept
Delicios obiect tranzițional,
Cu și prin celălalt

Astfel merg braț la braț

Cu doamna Co(ns)Tanța

Vindecate de anosmie

Adulmecând aerul propriului (a)miez.

„Cer deasupra

Cer dedesubt

Stele deasupra

Stele dedesubt

Tot ce e deasupra

Este și dedesubt

Înțelegeți asta

Și vă bucurați”

Tabula Smaragdina

Shambala nu se află în ochii deschiși ai caldarâmului și nici în mantrele solide ale disciplinei soarelui.

Însă dublul animusului nu se dublase niciodată, era doar naivitatea unei iluzii vândute dintelui contră.

În noaptea când cerurile s-au deschis coada Uroborosului s-a înghițit pe sine ca limită a conștiinței, savurând otrava stelară a cozii ce devenea, așa cum era, începutul lui deasupra și a lui dedesubt.

Ploaia lui Chicchan așterne însă fragmente înnoite de pneumă torcând parcă aceleași fixații orale sadice: încorporarea cerurilor și a părților amorale ale soarelui.

Da, în astfel de momente structura metafizică a logicii interne se destrăbălează într-un dans primitiv iar cerurile se lasă deschise înainte/înapoi,deasupra și dedesubt.

Adevăratul Magician al timpurilor noastre,și nu neapărat unul al lui Culianu, este cel care își reactualizează timpurile personale la nesfârșit.

Pentru că nu-i așa, e ușor să trăiești în lumină, unde totul e de văzut și se vede, ai curajul însă să stai în întuneric- confruntarea cu el , deși nu știi dinainte ce va urma, confruntarea cu necunoscutul e apa vie a întregirii ființării. Altfel vei rămâne veșnicul orbit de lumină și umbra ta te va hăitui chiar și când vei crede că stelele – nucleele luminoase pe cerul întunecat al psihicului- te ghidează spre re re ieșirea din uterul lumii.

La solstițiu se strâng apoteotic aceleași vise reiterate care se propagă în mandalele infinitului. Eul tău e un construct arhetipal al conștienței, un joc de-a existența, o promisiune făcută sinelui pe cale de recuperare din mâinile harnice ale lui Hephaistos.
Dacă vrei să știi cum e să respiri, dacă ghimpul existenței e doar bobul de mazăre ataraxic plasat sub așternutul prințesei, atunci la fel de bine s-ar putea din oficiu și pro bono(sic!) descalifică broasca țestoasă iar Ahile poate câștiga maratonul de unul singur.
Visele nedifuzate pe canalul oficial al monarhiei facebook se alătură dansurilor ielelor, dansuri care ard și pârjolesc orice persona menținută în prim plan.

Umbra este cel mai credincios companion fără de care puer aeternus se avortează pe sine la infinit.

Între momente, între bătăile de ceas aritmice, se află viata ce freamătă a fi trăită fără buzunare de siguranță, pe de a întregul, fără a mai astepta acea conjuctură lipsită de speranță și imposibilă care ar justifica apariția ființelor supranaturale, fără gânduri blocate, fără vinovății, fără,fără, fără…
În dansul ielelor de mâine se propagă iertări felurite, eliberarea jinduită de atâta amar de vreme, echilibrarea cercului, renunțarea la relații fuzionale neactualizate.
Pentru ca dacă aștepți numinosul să se manifeste este necesară o pierdere de sine ori a drumului, ca și când drumul și viața ta nu ar coincide în mod ironic.
Uneori apa vieții dă înapoi și libidoul caută obstinat moduri de reorientare, ferindu-se, ca de rachetele antigrindină, de lumea compensatoare a Thanatossului.

Nu e de ajuns să-ți consolidezi un Eu rațional conștient și să pretinzi că astfel conflictele interioare vor fi amortizate. Nu e de ajuns să spoiești cu var fațada crezând că șandramaua butaforizată va fi luată drept sine adevărat. Pentru a stăpunge stomacul dragonului, pentru a ieși din Marele Pește, e nevoie mai ales de umbra ta.
Sunt oameni care trăiesc într-un univers idilic al purității și luminii, refuzându-si or ignorându-și umbra, pierzând astfel orice plăcere și putere a apusului, dar nu din vina lor.

Încercând să fie copilul ideal, fata ideală, au putut de a lungul timpului doar să perpetueze un copil inocent ca sine central, ca o incapacitate de a ieși din doliul isteric al celui care încă păstrează fantasma relațiilor virginale cu părinții.
Pentru că astfel de persoane au fost forțate în copilărie să-și dezvolte un sine fals, construit pe identificări maniacale precoce cu bunicii și ceilalți adulți, fără să știe că au lăsat într-un colț al sinelui o ființă infantilă nedezvoltată care tânjește după lumea copilăriei,a infansului lipsit de griji sau ambivalență.
Pot vrea ceea ce trebuie? Act de gratie spune teologia, demontează supraeul infantil spune psihanaliza, trebuie să vrei ce trebuie spune societatea care cocoșează zilnic arhetipurile fertile.

Să avortăm copiii infertili ai interdicțiilor, să pășim pe drumul ce de astăzi se deschide spre libertate și fecund, scutură-te de hlamida veche a vinovățiilor și nu mai erotiza absențe… e timpul tău, al meu,al fiecăruia…dar separat.

Trage o gură de aer călcând hotărât pământul sub talpa ta, croiește noi și noi drumuri spre individualizare, fără rușine și nesiguranțe.
Finalmente doi e doi și copii eterni ai fiecăruia cresc nemaiștiind unii de alții.

Vocații pe negativ

” Sisif tot urcă la piatră

Cu gânduri concupiscente

De ostracizare socială

Când piatra coboară,

Sisif se odihnește între-oglinzi

Vicariante.

Uneori mai suspină când își bea ceaiul

Și citește ziarul:

„E timpul pentru porția de aloerotism”

..ca și când exigențele și educația morală

ar putea vreodată substitui

Iubirea.

„Nu erotizăm absențe!”, scria

pe poarta de intrare în Agape.

Acolo Sisif ponta foaia de parcurs

pentru eternitate.”

Fata de Ghindă, februarie 2018

Lui Sisif nu i-a spus nimeni însă că truda lui vocațională nu este una de natură constituțională și că piatra este eminamente facultativă.

Munca lui îi părea lui Sisif eterna compulsie la repetiție, piatra invizibilă a omenirii: continuăm să-l recreăm pe Dumnezeu ca pe un loc unde să putem pune la adăpost lucrurile bune din noi înșine, pe care riscăm să le alterăm, într-un melanj amăgitor, dacă le ținem la un loc cu toată distructivitatea din noi.

Și atunci urcăm piatra, o prăvălim la vale,o distrugem și o recreăm, scotomizând la nesfârșit frica de libertate, frica de a deveni persoana care suntem.

PostCuvinte

De luni bune, cuvintele fug din calea oricăror vădite dorințe de histrionism artistic.  Apărări, detrese, defense, regresii, apărări… piciorul de pe ambreiaj redevine din timp în timp, rigid și înfricoșat de fantasmele sau delirurile vieții cotidiene.

Urmăresc constant eliberarea migrenelor intrauterine care nu mă lasă să mă iau în stăpânire, care m-au mințit o bună bucată de drum, că nu am un loc în lume, ca și când am fost așteptată ca pe ceva mineral, erotizat.

Am fost uneori criticată, alteori admirată, de către apropiați pentru modul în care stau și privesc de pe margine cum mediile perverse și pervertite se succed fără să-mi clintească hotărârea, de acum și mai vie, să nu  mai aleg situații prestabilite, scenarii aproape butaforice în care să îmi cer dreptul la spațiu și intimitate.

Aleg să zac în propria combustie nepropulsată, aleg să dorm în șantierul de lucru al viselor, dacă asta înseamnă, într-un moment în timp, drumul meu. Alteori las spații între mine și cei care nu mă pot înțelege, în speranța că, atunci când agresivitatea revine în limite tolerabile, să ne regăsim.

Știu că am nevoie să mă validați în subiectivitatea mea însă nu-mi mai caut demult flexibilizarea Supraeului în ceilalți și nici nu intenționez să-mi consolidez eul, întărirea doar a fațadei îmi pare doar o apărare mai elaborată, folosită pentru a umbri frica de sine, de toate acele sentimente negative ori doar neplăcute pe care le îngropăm zilnic în straturi de ipocrizie neasumată, milă prefăcută, neputințe umane de care niciunul nu scăpăm.

Aș fi făcut din nou pe înțeleapta lămurindu-vă că dezgolirea de sentimente te va aduce mai aproape de sinele tău real însă am învățat între timp că nu orice dezgolire e o descărnare.

Au fost momente când oglinzile din ceilalți m-au copleșit și cred că în acele momente era justificată frica mea de oglindire.  Mă întorc însă de fiecare dată către oameni, cu aceeași poftă nestăvilită de a vă înțelege, salva, ierta și ajuta.

Moralitatea și capacitatea mea de a iubi a început să înflorească din acel moment în care am renunțat la insistența de a fi singura care există sau a cărei existență contează.

25436259_10213535360034360_828235362_n

Obținem ceea ce căutăm, dacă săpăm după cărbune, putem arunca uraniul la gunoi fără să-l vedem,- îmi sună des cuvintele acestea ale lui Jung atunci când mă gândesc că sunt forțe libidinale inconștiente care sunt cerberii oricărui proces de sublimare impus.  Poate între timp cuvintele s-au demistificat, și-au pierdut elasticitatea prelingătoare, poate cuvintele au obosit de felul în care le împreunez și le ating unul de celălalt.  Poate că intimitatea nu mai poate fi discutată în termeni exhibiționiști, spațiul meu e încă o ecuație in progress, ca și când  mă pot așeza doar acolo unde aerul se rarefiază, locurile devin strâmte, tot ce plutește între noi e un proces vâscos, aproape-amniotic ataraxic.

Între tranziții și tranzițional, nu mai chinui obiectele pentru confuzii identitare, nu mai caut să storc cuvintele de sensul său, nu-mi mai mototolesc eul într-un colțișor mistic și las viața în pace uneori, așa cum este.

Nu-i de mirare că am ezitat săptămâni întregi asta:  presiunea unei autoexpuneri profunde mă face să mă simt vulnerabilă, nimic nefiresc totuși.  Nu-i greu să spun exteriorului ce vreau: să particip activ în viețile tuturor, să-mi asum riscuri, să-i dau voie pământului să fie solid și determinat sub talpa mea.

Îmi pare că realitatea artistică, în ciuda faptului că poate fi privit ca un construct de apărare traumatică, e de cele mai multe ori tocmai trauma care-ți permite creația așa cum genialitatea unei opere sau obiect artistic ar trebui să apară în pofida bolii, așa cum spunea Gide.

Mă numesc Oana. Mă ocup cu micșoratul spațiilor dintre oameni, adică am aptitudini de înduioșat golul.
(Ieri am visat că stăteam să cad, mai degrabă mi-era menit să plonjez în ape de pe barajul Vidraru).
Când nu amenajez spațiul cadru pentru tablouri de familie, pun în act exuberante molcomități, adică exact momentele dintre picăturile de ploaie în care ai uitat că respiri și toți au loc la tine acasă fără tubulara de ajustare a spațiului mental.
Miercuri am găsit pe jos ușurătatea ființei. (Vezi, îți zici ludic cu un zâmbet tainic, nu au avut dreptate cei care îți spuneau că nu e bine să mergi cu ochii în jos pe stradă!!).

18670952_1166276490185796_1516223563196948647_n
M-am buclat în trei de fiecare dată la poarta Sfinxului până când, din doi în două, (sic!), într-un joc de șotron abscons exersat cu ochii închiși, am plonjat vibrând în singurul spațiu care m-ar putea cu adevărat conține.
Nu te simți vizat, te anunț, sau cel puțin nu te simți vizat de orice, caut doar să umplu și să golesc roluri, nu persoane.
Pentru că mă numesc Oana și mă ocup , din trei în doi, să amenajez spații lăsate în derivă.