Feeds:
Articole
Comentarii

PostCuvinte

De luni bune, cuvintele fug din calea oricăror vădite dorințe de histrionism artistic.  Apărări, detrese, defense, regresii, apărări… piciorul de pe ambreiaj redevine din timp în timp, rigid și înfricoșat de fantasmele sau delirurile vieții cotidiene.

Urmăresc constant eliberarea migrenelor intrauterine care nu mă lasă să mă iau în stăpânire, care m-au mințit o bună bucată de drum, că nu am un loc în lume, ca și când am fost așteptată ca pe ceva mineral, erotizat.

Am fost uneori criticată, alteori admirată, de către apropiați pentru modul în care stau și privesc de pe margine cum mediile perverse și pervertite se succed fără să-mi clintească hotărârea, de acum și mai vie, să nu  mai aleg situații prestabilite, scenarii aproape butaforice în care să îmi cer dreptul la spațiu și intimitate.

Aleg să zac în propria combustie nepropulsată, aleg să dorm în șantierul de lucru al viselor, dacă asta înseamnă, într-un moment în timp, drumul meu. Alteori las spații între mine și cei care nu mă pot înțelege, în speranța că, atunci când agresivitatea revine în limite tolerabile, să ne regăsim.

Știu că am nevoie să mă validați în subiectivitatea mea însă nu-mi mai caut demult flexibilizarea Supraeului în ceilalți și nici nu intenționez să-mi consolidez eul, întărirea doar a fațadei îmi pare doar o apărare mai elaborată, folosită pentru a umbri frica de sine, de toate acele sentimente negative ori doar neplăcute pe care le îngropăm zilnic în straturi de ipocrizie neasumată, milă prefăcută, neputințe umane de care niciunul nu scăpăm.

Aș fi făcut din nou pe înțeleapta lămurindu-vă că dezgolirea de sentimente te va aduce mai aproape de sinele tău real însă am învățat între timp că nu orice dezgolire e o descărnare.

Au fost momente când oglinzile din ceilalți m-au copleșit și cred că în acele momente era justificată frica mea de oglindire.  Mă întorc însă de fiecare dată către oameni, cu aceeași poftă nestăvilită de a vă înțelege, salva, ierta și ajuta.

Moralitatea și capacitatea mea de a iubi a început să înflorească din acel moment în care am renunțat la insistența de a fi singura care există sau a cărei existență contează.

25436259_10213535360034360_828235362_n

Obținem ceea ce căutăm, dacă săpăm după cărbune, putem arunca uraniul la gunoi fără să-l vedem,- îmi sună des cuvintele acestea ale lui Jung atunci când mă gândesc că sunt forțe libidinale inconștiente care sunt cerberii oricărui proces de sublimare impus.  Poate între timp cuvintele s-au demistificat, și-au pierdut elasticitatea prelingătoare, poate cuvintele au obosit de felul în care le împreunez și le ating unul de celălalt.  Poate că intimitatea nu mai poate fi discutată în termeni exhibiționiști, spațiul meu e încă o ecuație in progress, ca și când  mă pot așeza doar acolo unde aerul se rarefiază, locurile devin strâmte, tot ce plutește între noi e un proces vâscos, aproape-amniotic ataraxic.

Între tranziții și tranzițional, nu mai chinui obiectele pentru confuzii identitare, nu mai caut să storc cuvintele de sensul său, nu-mi mai mototolesc eul într-un colțișor mistic și las viața în pace uneori, așa cum este.

Nu-i de mirare că am ezitat săptămâni întregi asta:  presiunea unei autoexpuneri profunde mă face să mă simt vulnerabilă, nimic nefiresc totuși.  Nu-i greu să spun exteriorului ce vreau: să particip activ în viețile tuturor, să-mi asum riscuri, să-i dau voie pământului să fie solid și determinat sub talpa mea.

Îmi pare că realitatea artistică, în ciuda faptului că poate fi privit ca un construct de apărare traumatică, e de cele mai multe ori tocmai trauma care-ți permite creația așa cum genialitatea unei opere sau obiect artistic ar trebui să apară în pofida bolii, așa cum spunea Gide.

Mă numesc Oana. Mă ocup cu micșoratul spațiilor dintre oameni, adică am aptitudini de înduioșat golul.
(Ieri am visat că stăteam să cad, mai degrabă mi-era menit să plonjez în ape de pe barajul Vidraru).
Când nu amenajez spațiul cadru pentru tablouri de familie, pun în act exuberante molcomități, adică exact momentele dintre picăturile de ploaie în care ai uitat că respiri și toți au loc la tine acasă fără tubulara de ajustare a spațiului mental.
Miercuri am găsit pe jos ușurătatea ființei. (Vezi, îți zici ludic cu un zâmbet tainic, nu au avut dreptate cei care îți spuneau că nu e bine să mergi cu ochii în jos pe stradă!!).

18670952_1166276490185796_1516223563196948647_n
M-am buclat în trei de fiecare dată la poarta Sfinxului până când, din doi în două, (sic!), într-un joc de șotron abscons exersat cu ochii închiși, am plonjat vibrând în singurul spațiu care m-ar putea cu adevărat conține.
Nu te simți vizat, te anunț, sau cel puțin nu te simți vizat de orice, caut doar să umplu și să golesc roluri, nu persoane.
Pentru că mă numesc Oana și mă ocup , din trei în doi, să amenajez spații lăsate în derivă.

Cu ochiul fluid vezi o doamnă într o patiserie. Mănâncă la o masă cu o privire de jivină hăituită, strânge șervețelul de hârtie în palmă de parcă ar prăvăli în el întreaga angoasă existențială.

O bătrână în autobuzul 668 cu verighete de aur pe inelarele ambelor mâini.

Un homeless la piața Moghioroş curăță copacul sub care doarme de crengi uscate. Adică își face curat în acasă.

O fetiță în tramvaiul 41 confundă bara de susținere cu baiera genții mele (îți spui pe fast forward în minte, repede repede ca să te păcălești că nici nu a fost: „poate s-a prins de baierele inimii tale, ca un copil care se prinde de un altul doar ca să simtă dacă e cald).

Gânduri confiscate:

Ești o investiție, un bilet la ordin care se face că nu i-a venit scadența. Totul e fluid chiar și cazna piciorului tău stâng pe ambreiaj, piciorul încă puber care nu a învățat să muște. Totul e fluid, Oana, cu alte cuvinte ai reușit să pui SupraEul în slujba Eului, totul e fluid întocmai viselor în care inventezi cuvinte pe care le cauți cu sentimentul certitudinii în dicționar la trezire. Spre exemplu elodocvă, azoritate. Gifuri cu mașini ciocnindu-se pe care le privești obsesional și care miros a promisiuni de reparație a sinelui, conexiunile impersonale şi interpersonale, curgătoare,totul e fluid, elastic, prelingător. Din toate mustește individuația şiroindă, o doamnă elegantă, fină şi delicios de grotească.

Flesh-is-my-favourite-fabric al lui Leigh Bowery este juisanța fluidului meu. „Şi eu, și eu”, mă strig din urmă „punerea în act a fantasmelor în carnea ta, modificarea insolită a dimensiunii spațiului fizic numit corp e ca și când tot timpul în mintea mea o mână ajustează cu o tubulară idea de spațiu în care poposește pneuma.

Când cauți să decantezi editând apele sincretice ale inconștientului lași spații libere, locuri goale în care lesne se poate vârî angoasa, resturi ale unor lucruri voite a fi veșnic neterminate.
În spațiile libere rămân flotante probleme pur existențiale, fenomene de transmitere prin reverberații ale unor oculte moșteniri, butaforii de relații ideale, schelete fosilizate ale crocodililor pudrați cu mâl.

18119081_10211480406741812_1538750286507639073_n.jpg
Yalom spune ca moartea fâlfâie sub membrana conștientului poate tocmai de aceea fiecare fir de păr alb zărit în oglindă e paradoxal ataraxic şi satisfăcător pentru Oana de azi.
Pentru că orice oglindă ştie doar să arate fără să se arate pe sine, pentru că fiecare fir de păr alb e o creangă de copac înflorit arhetipal în temenosul sufletului meu.

image

Întrebată ce părere are despre universul acesta ce te ingurgitează  şi vomită printr-o gaură improbabilă, tânăra răspunse sec: „cine nu se teme de posibil?”
Îmi cer în ultimele zile exasperant o acualizare publică, una pe hârtie şi cât se poate de fățarnică, altfel cum aş putea defini orice numesc prin cuvinte? Ca şi când nu e de ajuns că pierd tot atunci când las în seama cuvintelor combustia gândurilor mele.
Aproape orice investire libidinală care m-ar determina(sic!) să sublim averse întregi de întrebări o înnăbuş  într-un travaliu voit avortat.
Riscul trăirii interioare, aşa numita viață spirituală este atât de departe de cuvinte, de „a arăta”, c’est-a-dire a vedea sau a fi văzut, atât de puțin conjugate încât în gustul abstinenței regăseşti fertilitatea inactivității.
Totul îmi e în vacanță, până şi interesul meu de a (mă) arăta mai mult de atât.
Nu vreau să impun realitatea, vreau să o trăiesc.
În aiciacum, acolo unde te-am cunoscut şi aici unde încă ne prefacem că nu ne ştim doar pentru a ne (re)cunoaşte fractalic la infinit.

30.06.2015. Acrobatul.

„Pentru ca un acrobat care sare fără plasă de siguranță să fie aplaudat și adulat ore în șir de întreaga audiență, acrobatul petrece nesfârșite ore de exercițiu în care nu-l vede nimeni, nu-l aplaudă nimeni în afara lui însuși. – acestea își spunea în fiecare dimineață acrobatul înainte de prima săritură”.

Nights-of-Cabiria-1957-3

august 2015. Cheia de portal.

” Nevoia sacră a copilului de a confirma animei că nu e doar nebunia fascinantă și spumoasă a unui animus ignorant pe de o parte, și nevoie de a liniști  pe același animus că nu cunoști identificarea cu desuetudinea în care alunecă depravarea animei, pe de altă parte..  NU te identifici cu niciunul, nu ești  lumină nici întuneric, dizolvi dihotomia realității, te scindezi jucând pe sârmă, un tampon aparent eficient între două ființe cărora le dai voie să se rănească însă  nu și să  se omoare.”

400369_178528065578942_1193219404_n

10.11.2015. Regresie apăsătoare.

”Copilul e pedepsit bând lapte rece, pe care și-l administrează de bunăvoie( sic!), același lapte care pare amar, o amărală care trece de la ochi la sân, de la privirea absentă a mamei în timpul alăptării,.

Ochiul absent sau ochiul prea avid. Ochiul distrat. Un ochi rece precum sânul care se otrăvește prin procură.

Bea acest lapte rece, copile, amorțește timpul, încremește-i pe toți și joacă-te holistic în lichidul amniotic care se declară , fără drept de apel, delicios de part-time!

…și azi cad bucăți din tencuiala uterului .”

https://www.youtube.com/watch?v=KAl1MCFKEJM&list=PL2F7404E0F98DD8B6&index=118

Eludări ermetizate

M-am dezbrăcat încet, fără clipiri inutile ale genelor abile, fără să  caut să ascult sunetul timpului care trece prin materie ,

M-am dezbrăcat privindu-te cum șoptești : “Eludează-mă, eludează-mă!

Goliciunea mea  iernatică  e  NUditate, gândești tu, același fel de a arăta doar NU, o eludare paradoxală,prelungirea amniotică a unei ecografii făcută unui organ intern abscons.

Vulnerabilul e digerabil doar în nuditatea internă a unui aparat psihic definitiv provizoriu.

Placa zgâriată a compulsiei la repetiție, fractaliul din care germinează fixația care devine

Așa cum este,

Adică, provocatoare, toxica fixație.

Orice vulnerabilizare e visul de împlinire a refulatului. Cum asculți de gândul cel dintâi, necesitatea socială a ascunderii Sinelui,

în fața unei transparențe, în spatele fricii ?

1bc46a835fa3546fd55f49d51861afef

Miroase  a foame patologică de a depăși norma ereditară, încă o porție, încă una până la următoare reactualizare a sinelui.

Învăț să nu mai caut momentul numit frumusețe, aleg să îl părăsesc în clipa lui culminantă, nealegând prelungirea inutilă a unui moment punctual.

Pentru restul, pentru ceea ce simt, cred, cunosc ca fiind simțire, pentru acest rest, îmi păstrez întregul ascuns sub clipirea genelor abile, fără să mai las cuvintele să definească nespusul.

to be continued