Feeds:
Articole
Comentarii

La solstițiu se strâng apoteotic aceleași vise reiterate care se propagă în mandalele infinitului. Eul tău e un construct arhetipal al conștienței, un joc de-a existența, o promisiune făcută sinelui pe cale de recuperare din mâinile harnice ale lui Hephaistos.
Dacă vrei să știi cum e să respiri, dacă ghimpul existenței e doar bobul de mazăre ataraxic plasat sub așternutul prințesei, atunci la fel de bine s-ar putea din oficiu și pro bono(sic!) descalifică broasca țestoasă iar Ahile poate câștiga maratonul de unul singur.
Visele nedifuzate pe canalul oficial al monarhiei facebook se alătură dansurilor ielelor, dansuri care ard și pârjolesc orice persona menținută în prim plan.

Umbra este cel mai credincios companion fără de care puer aeternus se avortează pe sine la infinit.

Între momente, între bătăile de ceas aritmice, se află viata ce freamătă a fi trăită fără buzunare de siguranță, pe de a întregul, fără a mai astepta acea conjuctură lipsită de speranță și imposibilă care ar justifica apariția ființelor supranaturale, fără gânduri blocate, fără vinovății, fără,fără, fără…
În dansul ielelor de mâine se propagă iertări felurite, eliberarea jinduită de atâta amar de vreme, echilibrarea cercului, renunțarea la relații fuzionale neactualizate.
Pentru ca dacă aștepți numinosul să se manifeste este necesară o pierdere de sine ori a drumului, ca și când drumul și viața ta nu ar coincide în mod ironic.
Uneori apa vieții dă înapoi și libidoul caută obstinat moduri de reorientare, ferindu-se, ca de rachetele antigrindină, de lumea compensatoare a Thanatossului.

Nu e de ajuns să-ți consolidezi un Eu rațional conștient și să pretinzi că astfel conflictele interioare vor fi amortizate. Nu e de ajuns să spoiești cu var fațada crezând că șandramaua butaforizată va fi luată drept sine adevărat. Pentru a stăpunge stomacul dragonului, pentru a ieși din Marele Pește, e nevoie mai ales de umbra ta.
Sunt oameni care trăiesc într-un univers idilic al purității și luminii, refuzându-si or ignorându-și umbra, pierzând astfel orice plăcere și putere a apusului, dar nu din vina lor.

Încercând să fie copilul ideal, fata ideală, au putut de a lungul timpului doar să perpetueze un copil inocent ca sine central, ca o incapacitate de a ieși din doliul isteric al celui care încă păstrează fantasma relațiilor virginale cu părinții.
Pentru că astfel de persoane au fost forțate în copilărie să-și dezvolte un sine fals, construit pe identificări maniacale precoce cu bunicii și ceilalți adulți, fără să știe că au lăsat într-un colț al sinelui o ființă infantilă nedezvoltată care tânjește după lumea copilăriei,a infansului lipsit de griji sau ambivalență.
Pot vrea ceea ce trebuie? Act de gratie spune teologia, demontează supraeul infantil spune psihanaliza, trebuie să vrei ce trebuie spune societatea care cocoșează zilnic arhetipurile fertile.

Să avortăm copiii infertili ai interdicțiilor, să pășim pe drumul ce de astăzi se deschide spre libertate și fecund, scutură-te de hlamida veche a vinovățiilor și nu mai erotiza absențe… e timpul tău, al meu,al fiecăruia…dar separat.

Trage o gură de aer călcând hotărât pământul sub talpa ta, croiește noi și noi drumuri spre individualizare, fără rușine și nesiguranțe.
Finalmente doi e doi și copii eterni ai fiecăruia cresc nemaiștiind unii de alții.

Vocații pe negativ

” Sisif tot urcă la piatră

Cu gânduri concupiscente

De ostracizare socială

Când piatra coboară,

Sisif se odihnește între-oglinzi

Vicariante.

Uneori mai suspină când își bea ceaiul

Și citește ziarul:

„E timpul pentru porția de aloerotism”

..ca și când exigențele și educația morală

ar putea vreodată substitui

Iubirea.

„Nu erotizăm absențe!”, scria

pe poarta de intrare în Agape.

Acolo Sisif ponta foaia de parcurs

pentru eternitate.”

Fata de Ghindă, februarie 2018

Lui Sisif nu i-a spus nimeni însă că truda lui vocațională nu este una de natură constituțională și că piatra este eminamente facultativă.

Munca lui îi părea lui Sisif eterna compulsie la repetiție, piatra invizibilă a omenirii: continuăm să-l recreăm pe Dumnezeu ca pe un loc unde să putem pune la adăpost lucrurile bune din noi înșine, pe care riscăm să le alterăm, într-un melanj amăgitor, dacă le ținem la un loc cu toată distructivitatea din noi.

Și atunci urcăm piatra, o prăvălim la vale,o distrugem și o recreăm, scotomizând la nesfârșit frica de libertate, frica de a deveni persoana care suntem.

PostCuvinte

De luni bune, cuvintele fug din calea oricăror vădite dorințe de histrionism artistic.  Apărări, detrese, defense, regresii, apărări… piciorul de pe ambreiaj redevine din timp în timp, rigid și înfricoșat de fantasmele sau delirurile vieții cotidiene.

Urmăresc constant eliberarea migrenelor intrauterine care nu mă lasă să mă iau în stăpânire, care m-au mințit o bună bucată de drum, că nu am un loc în lume, ca și când am fost așteptată ca pe ceva mineral, erotizat.

Am fost uneori criticată, alteori admirată, de către apropiați pentru modul în care stau și privesc de pe margine cum mediile perverse și pervertite se succed fără să-mi clintească hotărârea, de acum și mai vie, să nu  mai aleg situații prestabilite, scenarii aproape butaforice în care să îmi cer dreptul la spațiu și intimitate.

Aleg să zac în propria combustie nepropulsată, aleg să dorm în șantierul de lucru al viselor, dacă asta înseamnă, într-un moment în timp, drumul meu. Alteori las spații între mine și cei care nu mă pot înțelege, în speranța că, atunci când agresivitatea revine în limite tolerabile, să ne regăsim.

Știu că am nevoie să mă validați în subiectivitatea mea însă nu-mi mai caut demult flexibilizarea Supraeului în ceilalți și nici nu intenționez să-mi consolidez eul, întărirea doar a fațadei îmi pare doar o apărare mai elaborată, folosită pentru a umbri frica de sine, de toate acele sentimente negative ori doar neplăcute pe care le îngropăm zilnic în straturi de ipocrizie neasumată, milă prefăcută, neputințe umane de care niciunul nu scăpăm.

Aș fi făcut din nou pe înțeleapta lămurindu-vă că dezgolirea de sentimente te va aduce mai aproape de sinele tău real însă am învățat între timp că nu orice dezgolire e o descărnare.

Au fost momente când oglinzile din ceilalți m-au copleșit și cred că în acele momente era justificată frica mea de oglindire.  Mă întorc însă de fiecare dată către oameni, cu aceeași poftă nestăvilită de a vă înțelege, salva, ierta și ajuta.

Moralitatea și capacitatea mea de a iubi a început să înflorească din acel moment în care am renunțat la insistența de a fi singura care există sau a cărei existență contează.

25436259_10213535360034360_828235362_n

Obținem ceea ce căutăm, dacă săpăm după cărbune, putem arunca uraniul la gunoi fără să-l vedem,- îmi sună des cuvintele acestea ale lui Jung atunci când mă gândesc că sunt forțe libidinale inconștiente care sunt cerberii oricărui proces de sublimare impus.  Poate între timp cuvintele s-au demistificat, și-au pierdut elasticitatea prelingătoare, poate cuvintele au obosit de felul în care le împreunez și le ating unul de celălalt.  Poate că intimitatea nu mai poate fi discutată în termeni exhibiționiști, spațiul meu e încă o ecuație in progress, ca și când  mă pot așeza doar acolo unde aerul se rarefiază, locurile devin strâmte, tot ce plutește între noi e un proces vâscos, aproape-amniotic ataraxic.

Între tranziții și tranzițional, nu mai chinui obiectele pentru confuzii identitare, nu mai caut să storc cuvintele de sensul său, nu-mi mai mototolesc eul într-un colțișor mistic și las viața în pace uneori, așa cum este.

Nu-i de mirare că am ezitat săptămâni întregi asta:  presiunea unei autoexpuneri profunde mă face să mă simt vulnerabilă, nimic nefiresc totuși.  Nu-i greu să spun exteriorului ce vreau: să particip activ în viețile tuturor, să-mi asum riscuri, să-i dau voie pământului să fie solid și determinat sub talpa mea.

Îmi pare că realitatea artistică, în ciuda faptului că poate fi privit ca un construct de apărare traumatică, e de cele mai multe ori tocmai trauma care-ți permite creația așa cum genialitatea unei opere sau obiect artistic ar trebui să apară în pofida bolii, așa cum spunea Gide.

Mă numesc Oana. Mă ocup cu micșoratul spațiilor dintre oameni, adică am aptitudini de înduioșat golul.
(Ieri am visat că stăteam să cad, mai degrabă mi-era menit să plonjez în ape de pe barajul Vidraru).
Când nu amenajez spațiul cadru pentru tablouri de familie, pun în act exuberante molcomități, adică exact momentele dintre picăturile de ploaie în care ai uitat că respiri și toți au loc la tine acasă fără tubulara de ajustare a spațiului mental.
Miercuri am găsit pe jos ușurătatea ființei. (Vezi, îți zici ludic cu un zâmbet tainic, nu au avut dreptate cei care îți spuneau că nu e bine să mergi cu ochii în jos pe stradă!!).

18670952_1166276490185796_1516223563196948647_n
M-am buclat în trei de fiecare dată la poarta Sfinxului până când, din doi în două, (sic!), într-un joc de șotron abscons exersat cu ochii închiși, am plonjat vibrând în singurul spațiu care m-ar putea cu adevărat conține.
Nu te simți vizat, te anunț, sau cel puțin nu te simți vizat de orice, caut doar să umplu și să golesc roluri, nu persoane.
Pentru că mă numesc Oana și mă ocup , din trei în doi, să amenajez spații lăsate în derivă.

Cu ochiul fluid vezi o doamnă într o patiserie. Mănâncă la o masă cu o privire de jivină hăituită, strânge șervețelul de hârtie în palmă de parcă ar prăvăli în el întreaga angoasă existențială.

O bătrână în autobuzul 668 cu verighete de aur pe inelarele ambelor mâini.

Un homeless la piața Moghioroş curăță copacul sub care doarme de crengi uscate. Adică își face curat în acasă.

O fetiță în tramvaiul 41 confundă bara de susținere cu baiera genții mele (îți spui pe fast forward în minte, repede repede ca să te păcălești că nici nu a fost: „poate s-a prins de baierele inimii tale, ca un copil care se prinde de un altul doar ca să simtă dacă e cald).

Gânduri confiscate:

Ești o investiție, un bilet la ordin care se face că nu i-a venit scadența. Totul e fluid chiar și cazna piciorului tău stâng pe ambreiaj, piciorul încă puber care nu a învățat să muște. Totul e fluid, Oana, cu alte cuvinte ai reușit să pui SupraEul în slujba Eului, totul e fluid întocmai viselor în care inventezi cuvinte pe care le cauți cu sentimentul certitudinii în dicționar la trezire. Spre exemplu elodocvă, azoritate. Gifuri cu mașini ciocnindu-se pe care le privești obsesional și care miros a promisiuni de reparație a sinelui, conexiunile impersonale şi interpersonale, curgătoare,totul e fluid, elastic, prelingător. Din toate mustește individuația şiroindă, o doamnă elegantă, fină şi delicios de grotească.

Flesh-is-my-favourite-fabric al lui Leigh Bowery este juisanța fluidului meu. „Şi eu, și eu”, mă strig din urmă „punerea în act a fantasmelor în carnea ta, modificarea insolită a dimensiunii spațiului fizic numit corp e ca și când tot timpul în mintea mea o mână ajustează cu o tubulară idea de spațiu în care poposește pneuma.

Când cauți să decantezi editând apele sincretice ale inconștientului lași spații libere, locuri goale în care lesne se poate vârî angoasa, resturi ale unor lucruri voite a fi veșnic neterminate.
În spațiile libere rămân flotante probleme pur existențiale, fenomene de transmitere prin reverberații ale unor oculte moșteniri, butaforii de relații ideale, schelete fosilizate ale crocodililor pudrați cu mâl.

18119081_10211480406741812_1538750286507639073_n.jpg
Yalom spune ca moartea fâlfâie sub membrana conștientului poate tocmai de aceea fiecare fir de păr alb zărit în oglindă e paradoxal ataraxic şi satisfăcător pentru Oana de azi.
Pentru că orice oglindă ştie doar să arate fără să se arate pe sine, pentru că fiecare fir de păr alb e o creangă de copac înflorit arhetipal în temenosul sufletului meu.

image

Întrebată ce părere are despre universul acesta ce te ingurgitează  şi vomită printr-o gaură improbabilă, tânăra răspunse sec: „cine nu se teme de posibil?”
Îmi cer în ultimele zile exasperant o acualizare publică, una pe hârtie şi cât se poate de fățarnică, altfel cum aş putea defini orice numesc prin cuvinte? Ca şi când nu e de ajuns că pierd tot atunci când las în seama cuvintelor combustia gândurilor mele.
Aproape orice investire libidinală care m-ar determina(sic!) să sublim averse întregi de întrebări o înnăbuş  într-un travaliu voit avortat.
Riscul trăirii interioare, aşa numita viață spirituală este atât de departe de cuvinte, de „a arăta”, c’est-a-dire a vedea sau a fi văzut, atât de puțin conjugate încât în gustul abstinenței regăseşti fertilitatea inactivității.
Totul îmi e în vacanță, până şi interesul meu de a (mă) arăta mai mult de atât.
Nu vreau să impun realitatea, vreau să o trăiesc.
În aiciacum, acolo unde te-am cunoscut şi aici unde încă ne prefacem că nu ne ştim doar pentru a ne (re)cunoaşte fractalic la infinit.