Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for mai 2012

Spirit pe de o parte, exercițiu practic de relație, pe de altă parte.

Vede prea limpede ca să nu prevadă pericolele, se scrutează prea mult ca să cedeze impulsului organic.

Reacția sa naturală este să se eschiveze, să se refuze, precum Gilgamesh i se refuză lui Ishtar, să-și evite destinul natural, să fugă de o responsabilitate care i se pare covârșitoare.

Eu.

Read Full Post »

Atâta liniște în jur.

Uneori nu pot să ies din mine oricât de tare aș încerca. Poate mă străduiesc prea mult. Mărturisesc că îmi place enorm când mă aflu în  afara mea, golită de toate sentimentele-glob pe care ca un Atlas le port de ceva timp, de toate sentimentele afara unuia singur: pacea.

Îndrăgostită iremediabil de proces, complet neinteresată de răspuns și nici măcar de întrebarea pentru care am inițiat procesul. Întrebările aceluiași răspuns, miile de feluri în care punem aceeași întrebare mă lasă rece. Eu vreau procesul până la ajungerea la marele răspuns. Vreau viața.

Îndrăgostită iremediabil de proces.

Pierdută total în procesul de a afla. Visez. Visez. Visez într-o cameră goală, nemobilată și umplută de foi pline de gânduri, nori de gânduri în aer, desene. Mai e ceva aici: 166 de cm. De materie în care zac și plutesc eu. În acești 166 de cm visez eu cu mine și cu alți noi cu identitate nedeclarată.

Azi  am nimic despre mine. Mi-au murit cuvintele despre mine. Momentul acesta m-a golit de mine. Ah,da, în sfârșit, iată ieșirea din mine.  Aud din picturi cum mă strigă un scris copilăresc. Raționez și simt în același timp. Cu ochii închiși, mă pictez pe dinăuntru cu pensule imense. Ce ciudat de minunat, sunt înăuntrul meu și mă vopsesc pe interior, în același timp  mă privesc din afara mea și îmi  admir munca pe care o fac în interior.

O tăcere nu se va reconcilia niciodată cu un strigăt la fel cum Hansel și Gretel se vor răzbuna pe Vrăjitoarea cu casa de turtă dulce întotdeauna. Și asta pentru că altcineva înaintea noastră a inventat convenția contrastelor și basmele. Totul a fost creat înaintea ta. Ia de explorează și nu uita să te intorci la tine atunci când ai terminat!

Mă gandesc că în orice clipă, mai există cineva , cel puțin o persoană, ideal una,care să asculte aceeași melodie, aceeași muzică, aceleași sunete în același timp cu mine pe un alt punct de pe glob sau din orașul ăsta. Și uneori îi simt pe oamenii ăștia, dar foarte rar și atunci le zâmbesc copilărește și mă întind în poziția omului vitruvian  al lui Da Vinci, cu brațele și picioarele întinse pe parchetul rece. Și atunci mă eliberez din mine și plutesc pe aici pe undeva, prin camerele astea, prin ochii voștri, prin măgura deasă, prin întrebări inutile.

Atâta liniște în jur. Poate e de la vântul de afară.

Mi-am făcut bagajul. Plec din nou. Nu pot să mai stau în loc. Cu bagajele făcute, cu picioarele în prag , fug din nou. Fug de ai mei pentru că asta am făcut toată viața, fug de prietenii pe care îi părăsesc constant, fug de noii cunoscuți care fug și ei de mine, fug de tipul care încearcă să mă înțeleagă, fug de camera mea prea plină de mine, fug de blogul acesta devenit prea cabotin, fug de mine. Mă duc la gară. Voi alege acolo în ce tren mă urc. Mă întorc sâmbătă.

Un scaun va rămâne întotdeauna un scaun ce caută esența perfectă de lemn din care a fost făcut.

 

Read Full Post »

Tocmai ce vin de la o întâlnire ca între fete, muhaha. M-am întâlnit cu o tipă cu care mă cunosc din copilărie și cu care m-am regăsit acum vreo 3 ani.

De la o vreme o preocupă foarte tare probleme de moralitate. În special când vine vorba de alegeri în viață:

–          Georgette:  Fată, sa îți zic ce am pățit ieri. Știi că am problemele alea la sân și m-am dus la doctor să mai fac o ecografie, radiografie d-aia , cum îi zice.

–          EU : Așa, și ce ai pățit acolo?

–          G: M-am dus cu Lavinia, colega mea de la muncă, aia care are doi bebei și vrea să mai facă încă unul.Hai fată, aia grasă cu curu”mare care era în camera de lângă mine când ai venit să mă vizitezi la grădi!!!

–        EU:  Da, mi-o aduc aminte. O tipă blondă cu față de copil. Hai fată, treci la subiect!

–        G:  Hooo! Că ajung și acolo. Și m-am dus cu Lavinia aia grasă  la spital și stăteam acolo la coadă să îmi vină rândul și tocmai ce ieșise o femeie care plângea.

–       Eu:   De ce plângea?

–        G(apropiindu-se de mine și făcând niște ochi de mielușel) :   Pai să știi că la un moment dat a plecat soțul ei de lângă ea și ne-am dus să o întrebăm ce are. Și stai fată , să auzi, ce nenorocire! Femeia mi-a zis că plânge că  i-a zis doctorul că trebuie  să facă avort. Și tocmai ce făcuseră ecografie și i-a spus doctorul că s-ar putea ca viitorul copil să aibă o malformație: Se va naste fără creier, și femeia trebuia să își aleagă dacă să facă avort, ce i-a sugerat medicul, și să-l nască pe acest copil cu malformații, și știi și tu cum e, naiba, hai că dacă ți se naște unu” handicapat de o mână, de un picior, parcă zici că îl ții și nu avortezi că poți să ai grijă de el, dar dacă se naște fără creier, îți dai seama că nu o să poată să facă nimic, nu o să poată să se miște, să vorbească,să mănânce, nu o să poată să facă nimic. Trebuie să faci tu totul în locul lui.

Eu:Vai fată, vai!!! (Înăuntrul meu râd pe înfundate și parcă mă apucă plânsul. Mă gândesc să o las să văd cât mai dă din ea.) Și ce a făcut fată săraca femeie? A ales să facă întrerupere de sarcină sau nu? Tu ce ai fi făcut într-un caz de-ăsta?

Georgette(care ia o mină serioasă și parcă-parcă cu un aer vinovat):  Fată,  femeia a zis că până la urmă se riscă și o să îl nască fără creier, că ce, ea o să aibă grijă de el, că e copilul ei și numai al ei, și îl iubește și așa. Eu dacă eram în locul ei, îl dădeam afară, jur! Îți dai seama că un copil de-ăsta fără creier nici nu poți să îl numești om? E doar viu, dar nu  face nimic, e groaznic, mă distrug pe mine dacă fac așa ceva. Îți dai seama, vrei să te duci și tu în club, în parc, la mare , la munte, la un grătar și nu poți de copil, că dacă pleci tu de lângă el moare că nu poate să mănânce singur, să se miște, să se spele. Asta ar fi singurul caz în care aș avorta. În rest l-aș ține, chiar dacă s-ar naște ,fără  o mânuță, un picioruș, că atunci mai poate să aibă și el grijă de el, măcar vorbește.

Eu(șocată. fără cuvinte. Knock-out!. Încerc să scot câteva cuvinte, acolo, orice): Da fată, ai dreptate, ce să zic. Nasol. Mai bine nu facem deloc copii, ce zici? Ce ți-e și cu atâtea malformații!!!

–    Georgette(râzând   vitejește și cu un sentiment de milă față de mine):       Nu fată, eu fac sigur, chiar dacă iese malformat.

–       Eu:    Stai puțin, mă duc până la baie. Vin imediat, scuză-mă.

Mă ridic de pe scaun si mă duc către toaletă. Mă gândesc pe drum, trecând peste absurdul situației, măăă ce tare, copil fără suflet am mai auzit, dar copil fără creier.pfiuuu! Trebuie să ies mai des prin lume.zic”

Mă întorc la masă unde prietena mea îmi explică în continuare cum stă treaba cu moralitatea alegerilor astea.

Pentru astfel de oameni ar trebuie să se impună obligativitatea folosirii mijloacelor de contracepție. Și pentru femeile care se duc la doctor însărcinate și care înțeleg la un mod absurd ce le spune medicul despre evoluția sarcinii, și mai mult decât atât, pentru prietena mea care alege să fete un pseudo-handicapat în accepțiunea ei, numai să fie un pseudo-handicapat care să aibă grijă de el însuși când ei i se rupe de  handicapul lui.

Read Full Post »

Am visat că mă duceai într-o noapte la cel mai  frumos spectacol de artificii. Pentru că știai că sunt fascinată de artificii, te-ai interesat și ai aflat de un loc care se află lângă un restaurant care organizează nunți.

La ochi legată cu o eșarfă, m-am lăsat ghidată de tine printre corpuri necunoscute,străine total, printr-o ceață imensă pe care puteam să o gust, la locul de unde am început să văd din nou: prima oară palmele tale frumoase zăbovind pe fața mea, apoi am simțit mirosul pielii tale, iar apoi, când ochiul s-a obișnuit din nou cu realul, am văzut cel mai frumos foc de artificii.  Ochii mei erau artificiile, artificiile se reflectau în ochii mei. Pe la spatele meu simțeam un braț care mă cuprinde puternic. M-a strâns, ca și cum voia să-mi spună ”Uite ce am făcut pentru tine! Nu-i așa că îți place?”

Am vrut să mă întorc către tine să îți spun din priviri că cea mai frumoasă surpriză pentru mine e brațul ce-mi strânge corpul în timp ce pe fundal este, într-adevăr un foc de artificii și nu invers.  Doar că în spatele meu nu era decât o mască venețiană cu steluțe strălucitoare pe ea și miros de fum de artificii. Ciudat,  brațul simțeam cum mă ține în strânsoarea sa încă.

Apoi mă gândesc, ce caut eu aici, pe dealul ăsta, nu cumva visez? Dacă asta e, înseamnă că mă strâng cu ceva de piept și claviculă prin pat în timpul somnului de simt în continuare că sunt strânsă în brațe de un braț de bărbat în vis.

Mă trezesc de-a binelea. Știu cine ești tu!!!! Apoi realizez că asta nu se va întâmpla  niciodată cu adevărat în această realitate vigilă.  Apoi, mă gândesc: ” Mamă, ce mișto pot să visez! Zici că m-am născut din George Sand și Alfred de Musset. ”

Mă uit la ceas. E 02.30, deschid calculatorul, deschid fereastra pentru aer. De la geam, văd la benzinăria de vis-a-vis de blocul meu niște tineri care se aleargă unul pe celălalt, râd, urlă și sunt rupți de beți. Întorc capul spre stânga. La Turbotequilla, restaurantul din apropiere e o petrecere, de-asupra acestuia e un foc de artificii. Și în ochii mei la fel.

Închid geamul. Devenise prea dulceag. Mă pun în fund și zic: ” Mă, dar eu și acum mă lupt cu moartea. Tot nu vreau să o accept. E un drum lung în față!” …………… Mă duc spre baie să fac o baie rece. În cada umplută până la refuz cu apă rece, stă înecat  un gând: ” Nu cumva mâna cu care mă strâng tare de bara metalică a podului e aceeași mână care mă va ajuta să escaladez bara metalică și să plonjez în apă? NU cumva aștept un Orfeu?”

Un alt gând stă atârnat de tavanul de de-asupra căzii: ” Iată-l pe cel mai sadic prinț. Mai sadic decât în cele mai frumoase visuri ale tale!”

Te ridici din cadă și te culci la loc,așa rece și vineție de la apa sloi.

Surse poze: aici și aici .

Read Full Post »

” Există o superstiție printre pisicile de culoare neagră. Tocmai de aceea se întâlnesc foarte rar.  Superstiția spune că nici o pisică neagră nu trebuie să se întâlnească vreodată și să se apropie una de cealaltă. NU, nu , nicidecum, scrie și  în lege. Lumea zice că dacă o pisică neagră atinge o altă pisică neagră, chiar și dacă  doar se mușluiesc una pe cealaltă, vor muri amândouă.  Ca și când dacă s-ar întâlni, și-ar anula una alteia  culoarea neagră și implicit strălucirea mesmeriană a blănii lor, strălucirea ochilor Gorgonei.

De atunci, orice pisică neagră  se însoțește cu orice pisică tărcată, murdară, vineție de beată,isterică dar curată pe lăbuțe. Nu.nu, o pisică de societate e întotdeauna curată pe lăbuțe.

Ce știu însă cu adevărat pisicile negre și de ce fug ele ca niște feline lașe și prea domesticite?

Știu că le este frică de întreg. Când două pisici se întâlnesc și se ”unesc”, se naște o altă imagine, o hologramă pe care ochiul felinelor nu e dotat să o vadă.  Săracele pisici, neînțelegând ce se întâmplă cu ele când copulează, neînțelegând vârtejul care se reunește, energia care țâșnește în sus, fug ca niște apucate una de cealaltă.

Pisicile negre se tem de întreg.

Dar dacă se întâmplă vreodată ca două pisici să se întâlnească față în față, – lucru destul de rar întâlnit în zilele noastre- se privesc una pe cealaltă pline de curiozitate, chiar dacă e doar preț de o clipă. Apoi fug de rup pământul una de cealaltă în speranța că se vor întâlni  la celălalt capăt al acestuia iar acolo, poate sunt superstiții punitive mai blânde care să le lase să copuleze de la sine natură și nestingherite.

O pisică neagră  va simți întotdeauna că se apropie o altă pisică de aceeași culoare cu ea. Atunci, pisica neagră obișnuită, superstițioasă și lașă social  ori se preface că e albă și se comportă ca atare, ori fuge de rupe pământul.

Mai e și câte o pisică mai curajoasă, una din asta, din neamul lui Toma Necredinciosu”, o pisică exploratoare și zăpăcită de mii de întrebări, curioasă și proastă de optimistă, care cum vede o altă pisică neagră se aruncă asupra ei ca și când ar vrea să vadă cum funcționează faza asta cu Cercu”. Cu întregul, da, da cu această copulație.  Pe dată pisica cea curajoasă realizează că ochii i-au jucat feste: acea pisică neagră peste care a tăbărât era doar o căciulă de blană de pisică neagră lăsată  în zăpada încă însângerată de jupuirea fostei pisici.

Pisica neagră e mereu solitară, ….. d-aia nu o plac oamenii ăștia și au creat despre ea atâtea superstiții ciudate!

Pisicile negre se tem de viață.”

O poveste scrisă și interpretată de Pisica de Cheshire.

We can be strange, like strangers are strange.

Read Full Post »

De la o vreme mi-am impus să fac în fiecare zi câte o provocare.

Provocarea pe ziua de azi a fost să le zâmbesc tuturor oamenilor care or să  mă privească azi. Să le zâmbesc întocmai unui salut, a unor mâini în sus ridicate ale oamenilor preistorici ce arătau celuilalt mâna goală, semn că nu au nici o armă, nu e nici un pericol aici.

Cel mai greu mi-a fost să le zâmbesc celor cu fața acră și defensivă, așa cum o aveam eu înainte. Atunci am realizat că  totul e doar o proiecție a mea, asta a fost. Eu eram cea cu armele în mâini. Am văzut azi că mulți nici nu au arme, armele erau în mâna mea și nimeni nu place pe unul care vine la întâlnire cu arme.

Unii mi-au răspuns la zâmbet cu invidie, alții mi-au răspuns sincer înapoi cu un zâmbet , unii mi-au zâmbit de complezență, unii mi-au zâmbit în zeflemea. Un timp am crezut că nu mă lăsați să vă zâmbesc, apoi am realizat că în momentul în care am dat drumul armelor din mâini, zâmbetul a venit de la sine.

Sunt goală, măi oamenilor! Nu mă plimb printre voi cu arme în mâini, pentru că nu am război pentru care să le posed. Nu mă lupt cu nimeni, nu vreau pământul vostru, carnea voastră, femeia voastră, vânatul vostru și nici viața voastră nu vreau să vă o iau .

Eu vreau doar să trăiesc lângă voi, fără arme din partea amândurora.  Vreau să trăiesc lângă voi zâmbind.

Aș putea să mă îndrăgostesc de oricine în momentul ăsta. Chiar și de un țigan. Chiar și de o femeie. Chiar și de un copac sau un câine. Chiar și de o floare ori de copilul vecinei de la 3.

Aș putea chiar să mă îndrăgostesc și de viață. Iremediabil. Cu mici intermitențe, admit.

…. Și voi vă bucurați când mai vedeți câte unu” d-ăsta sărac cu duhul și lipsit de apărare din proprie inițiativă.

Read Full Post »

”Stai și privești. Oameni străini ție se zbenguie în jurul tău pe o muzică abrutizantă în timp ce râd animalic.Nu poți să concepi de ce lucrurile stau astfel, nu poți înțelege de ce oamenii sunt atât de strâmbi și de superficiali . 

Pleci de acasă cu gustul dulce al victoriei asupra spațiului personal, pleci cu intuiția extraordinară că ești într-un proces delicios de individualizare. Pe drum, toții oamenii sunt frumoși, îți răspund zâmbetului întipărit pe față și vezi câmpii întinse cu cai liberi în sălbăticia lor. Simți că ești un tot și asta te cuprinde și pe tine.

Ajungi la destinație. Aici, exact ce înțeleptul tău inconștient încearcă să îți spună de ceva zile de când ai acceptat invitația la acest party: ei sunt foști prieteni la care renunțaseși de ceva timp și cu care mai corespondai doar dintr-un sentiment de culpă pentru abandon.  Ești o proastă, fată dragă, îți zici, în timp ce zâmbești celorlați cu subânțeles.  Doar că ei nu înțeleg și beți cum sunt se hotărăsc să dea drumul Macarenei și să danseze în haită. Mai apoi urmează tradiționala bătaie cu tortul aniversatului.  Aici lucrurile stau și mai minunat, soția aniversatului se ia aparent accidental la bătaie cu tort și frișcă cu nimeni alta decât cumnata sa.  De aici devine interesant cel puțin din punct de vedere al observației directe. Zâmbești a doua oară. 

Niște blițuri. Mâine o să apar pe facebook alături de petrecăreții ăștia. Da. Îți vine să te iei cu mâinile de păr. Să îți cari singur pumni și picioare.  Poate sunt doar irascibilă acum,îți zici. Nevroza e atotstăpânitoare atunci când nu ai  mai dormit de două nopți și o ții ăn chestii dubioase care o să-ți bulească hardul. 

Ce cauți aici fato??? Nu pe bune, ce avea invitația aia la date a tipului ce tot caută să se întâlnească cu tine accidental? Iar fugi ca proasta? Lasă că e minunat aici, e exercițiu de abrutizare a sinelui. Poți să iei și tu o bucată de tort și să dai cu ea în cel aniversat sau chiar în tine însuți, e permis orice, nu te sfii, ia de bagă un dans din cur și țâțe să leșine toți masculii alfa turmentați. Conformează-te, toată lumea o face! Hai mă, nu e greu să râzi tâmp în timp ce bei ca o dobitoacă din troaca de vin ieftin. Fugi la baie și dă-te cu niște ruj rooooz vulgar pe buze ca să le transmiți celorlalți ce felație excelentă ești în stare să faci cu buzele astea mumos boite.  Treci în mijlocul scenei și ridică rochița puțin mai sus, lasă breteaua sutienului să cadă neintenționat și strânge din botic în timp ce dansezi!

Te gândești cu jind la ziua de mâine. Doar că mâine ai o reuniune de familie. O scârbă puțin mai rasată te cuprinde.

Azi la gară, la întoarcerea în București, te aștepta omul de care ai fugit: te privea cu ochii triști și singuri. Sau poate asta e doar o proiecție a ta , poate ai tăi sunt ochii triști și singuri. Ți-a mângâiat un obraz și ți-a dat un șut în fund ștrengărește. ”

Hai omule, renunță la toate obligațiile astea sociale. Ca și scrisul pe blog, tot o conformare socială superficială. Nu am să scriu aici niciodată ce conțin cu adevărat foile mele de hârtie, nu o să spun niciodată cum am ajuns eu la concluzia că punctul pe i e moțul unui rahat-butaforie.

Captiv într-un corp străin. Captiv într-un timp care nu te conține. Captiv unor haine extraterestre. Captiv în conformarea către non-conformism. Captiv în nevroză socială pe când tu ești o sumă de Eu-uri, tu ești o formulă matematică : Eu+Eu+Eu+Eu+Eu = Eu, tu ești o sumă de nevroze.

Și liber în societatea ta, societatea creată de tine, liber în regulile tale și în dozările tale de sentimente care definesc normalitatea ta. Liber cu adevărat.

Ai un preț de plătit totuși. Captiv în libertatea ta.

Când trecem oare de la Eu la Tu?

N.B. legat de imagine.Tabloul se numește ”Înmormântarea sardinei” a lui Francisco Goya. Cu siguranță știți că este o tradiție de carnaval la spanioli. Mai departe de asta, mă gândesc la idee. Știți comportamentul sardinelor când sunt prinse??? Unii din noi suntem sardine prinse de societate. Doar ne prefacem că suntem morți. Exact în timpul carnavalului. 🙂 Iar lumea ne înmormântează în joacă.

Read Full Post »

Revin. NU există Rolul Îndrăgostitului de dialog și nici al Indiferentului Plictisit. Nu există roluri  de fapt, doar dacă asta vrei tâmp să crezi. În fapt,  nu există roluri pentru că piesa de teatru nu există nici ea.

 

Rolurile și piesele de teatru aparțin Demiurgului.  Un demiurg ca mine a renunțat la ele. Pentru că am realizat că nici Demiurgul nu există atunci când alege să creeze un univers violat de  frustrări și exuberanțe. Sunt un demiurg care a ales Pământul după ce a explorat Iadul și Raiul. Și aici sunt creatoare de lumi în care pot avea orice rol.

Inclusiv al Demiurgului.

 

Read Full Post »

”Poți să te compari cu ceilalți doar în momentul în care aveți același reper, aceeași unitate de măsură! Așa că nu te mai întreba dacă ești mai imaginativă decât o alta sau un altul. Oamenii nu se pot compara niciodată cu adevărat! Nu avem niciodată un reper comun, în ciuda existenței convenției.

Și asta pentru că fiecare e fixat undeva pe axa Timpului eminamente diferit  față de ceilalți. Dacă vrei, hai să-i spunem ADN diferit! Nu poți compara două ADN-uri încercând să admiți judecăți de valoare despre unul în comparație cu celălalt!

E inutil procesul comparației incomparabilului! Hai mai bine să admiri ADN-ul tău imaginativ ori nu , împreună cu ADN-urile celorlalți în desăvârșirea lor, ca un tot, un întreg! Fără comparații, totul e lumină, esență pură și numai bună de băut.

Hai să ne bucurăm despre cum e să trăiești!  Trăiește! ”

Îți mulțumesc Fată de ghindă din viitor!

Read Full Post »

Uneori e atât de frig. Atât de lung și de frig. Aș vrea măcar să pot citi toate replicile unui simplu dialog fără să nu intervină plictisul, distragerea ori totala indiferență. Rar am cunoscut fenomenul invers, ori reversul medaliei, mai exact. Am fost fascinată de dialog, însetată de cunoaștere, o sete ca o ploaie caldă de vară, de gustul dulce al empatiei.  Doar că intervine rolul invers, partenerul dialogurilor tale de  piesă de teatru în x acte se plictisește prea repede de jocul scenic. Și atunci te simți singur și știi că trebuie să alegi un rol: ori cel al Indiferentului Plictisit ori al Îndrăgostitului de dialog. După alegerea rolului, joci după cum îți impune masca rolului pe care l-ai ales.

….Am jucat de prea multe ori rolul dramatic al Indiferentului Plictisit, am avut ocazia să joc rolul Îndrăgostitului de dialog de prea puține ori. E o frustrare adâncită în timp, o frustrare a cărei defulare mă face să șoptesc încet deocamdată: ”Să mă primească cineva și pe mine în rolul Îndrăgostitului de Dialog, să-mi cedeze și mie cineva rolul ăsta măcar preț de o stagiune!”

Dar în această societate eminamente nevrotică, nimeni nu vrea să joace rolul Indiferentului Plictisit, toți vor să fie fericiți, la origine. Îți zici: ” Trebuie să o facă cineva și pe asta !Trebuie să o fac din nou dacă nimeni altcineva nu vrea!” Cam așa stă treaba cu distribuția responsabilității la nivel macro. .. Și apoi închizi ochii și refulezi, și refulezi și refulezi și re…

Între timp, în inconștientul zgomotos Copilul își cere drepturile: ” Vreau și eu să vorbesc! Însemn și eu ceva, chiar dacă sunt mic! Eu te-am învățat tot ce știi până acum, eu sunt punctul tău de plecare! Fără mine, ești doar un robot fără creier! Fără mine ești un caleidoscop gol! Fără mine ești doar o dovadă a trecerii timpului!”

….Hmmm, Inconștientul nu ignoră oare temporalitatea?..

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »