Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 12 septembrie 2012

De partea lucirilor din catifea murdară stau oamenii care niciodată nu vor înțelege că viața e mai simplă de atât.

– Ce te doare , copile? întrebă vulpea de aur pe copilul care stătea pe un cub perfect de gheață și mângâia mațele morților înecați.

– Mă doare lumina, fu răspunsul copilului.

-Lumina? întrebă vulpea pieziș în ochiul din mijloc al copilului ce plângea chiștoace de țigări.

– Da , lumina, repetă copilul în timp ce colecistul lui se autoflagela în cioburile unui pahar spart plumburiu. Lumina doare până la moartea de Sine, lumina, cea pe care nu știi cum să o lași să curgă din tine către ceilalți. Mormintele sunt goale , uită-te și tu. Aș vrea uneori să mă așez într-un coșciug și să fac pe mortul.

-De ce ? întrebă vulpea.

Copilul se tot gândea dacă este bine să-i spună adevărul acestei vulpi care nicidecum nu inspira sau expira chiștoacele lui. Într-un final s-a hotărât: îi voi spune adevărul la sfârșit în modul meu banal de a răspunde însă prima oară voi delira, mă voi delira.

– Oamenii se trezesc singuri de cele mai multe ori, mai apoi în fierberea sângelui se întâmplă lucruri teribile. Copilul continuă: Scorburi adânci pline cu nămol dezbrăcat de rușine și de plânsete pocneau pe degetele oamenilor de gumă. Păsări negre, ciute și speriate alergau bezmetice după lumina cea adevărată. Cine plânge în ropote de aplauze? întrebă copilul în timp ce privea pe geamul cohiliei din porțelan de Delft.

– Nu poți să vindeci oamenii, copilule, spuse Tevene Mioghe și se prăbuși în șaua calului său.

– Aș vrea să fug departe de toate aceste arătări, guma lor băloasă mi se lipește de picioare și uneori simt că nu mai văd lumina. Îmi toarnă licori veninoase în ureche și se ascund apoi în maldăre de nămol, acoperindu-se cu pelerina cea albă a pontifului fără de personalitate. Aș vrea , aș vrea, aș vrea …doar că aerul crud mă vizitează atât de rar.

– Nimic nou sub soare, spuse vulpea încântată de răspuns. Continuă.

– Trec oameni călări pe crengi uscate prin care se vede puroi negru și miros de rădăcini murdare. Pete ciudate la orizont iar cerul e îmbâcsit cu stele de lut. ”Ceramică de Oboga” , spun scretiniii.  Nimeni nu doarme, nimeni nu doare, nimeni nu doarme ! O mantră  ce se susură din copilărie în pletele de aramă ale unei veverițe. Unde e semnul întrebării și de durerea e când acută când cucută?

Vulpea tăcea și bea la tutun. ”N-auzi mă ce zice ăla de măgăoaie?”

Aerul crud din jurul copilului spunea o poveste, o poveste a lui Hasan din Basra. : ” – Unde s-a dus? Am văzut un copil care ducea o lumină . L-am întrebat de unde a adus-o. El o stinse și apoi a spus: – Acum spune-mi tu unde s-a dus !” …..

Read Full Post »