Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for decembrie 2017

PostCuvinte

De luni bune, cuvintele fug din calea oricăror vădite dorințe de histrionism artistic.  Apărări, detrese, defense, regresii, apărări… piciorul de pe ambreiaj redevine din timp în timp, rigid și înfricoșat de fantasmele sau delirurile vieții cotidiene.

Urmăresc constant eliberarea migrenelor intrauterine care nu mă lasă să mă iau în stăpânire, care m-au mințit o bună bucată de drum, că nu am un loc în lume, ca și când am fost așteptată ca pe ceva mineral, erotizat.

Am fost uneori criticată, alteori admirată, de către apropiați pentru modul în care stau și privesc de pe margine cum mediile perverse și pervertite se succed fără să-mi clintească hotărârea, de acum și mai vie, să nu  mai aleg situații prestabilite, scenarii aproape butaforice în care să îmi cer dreptul la spațiu și intimitate.

Aleg să zac în propria combustie nepropulsată, aleg să dorm în șantierul de lucru al viselor, dacă asta înseamnă, într-un moment în timp, drumul meu. Alteori las spații între mine și cei care nu mă pot înțelege, în speranța că, atunci când agresivitatea revine în limite tolerabile, să ne regăsim.

Știu că am nevoie să mă validați în subiectivitatea mea însă nu-mi mai caut demult flexibilizarea Supraeului în ceilalți și nici nu intenționez să-mi consolidez eul, întărirea doar a fațadei îmi pare doar o apărare mai elaborată, folosită pentru a umbri frica de sine, de toate acele sentimente negative ori doar neplăcute pe care le îngropăm zilnic în straturi de ipocrizie neasumată, milă prefăcută, neputințe umane de care niciunul nu scăpăm.

Aș fi făcut din nou pe înțeleapta lămurindu-vă că dezgolirea de sentimente te va aduce mai aproape de sinele tău real însă am învățat între timp că nu orice dezgolire e o descărnare.

Au fost momente când oglinzile din ceilalți m-au copleșit și cred că în acele momente era justificată frica mea de oglindire.  Mă întorc însă de fiecare dată către oameni, cu aceeași poftă nestăvilită de a vă înțelege, salva, ierta și ajuta.

Moralitatea și capacitatea mea de a iubi a început să înflorească din acel moment în care am renunțat la insistența de a fi singura care există sau a cărei existență contează.

25436259_10213535360034360_828235362_n

Obținem ceea ce căutăm, dacă săpăm după cărbune, putem arunca uraniul la gunoi fără să-l vedem,- îmi sună des cuvintele acestea ale lui Jung atunci când mă gândesc că sunt forțe libidinale inconștiente care sunt cerberii oricărui proces de sublimare impus.  Poate între timp cuvintele s-au demistificat, și-au pierdut elasticitatea prelingătoare, poate cuvintele au obosit de felul în care le împreunez și le ating unul de celălalt.  Poate că intimitatea nu mai poate fi discutată în termeni exhibiționiști, spațiul meu e încă o ecuație in progress, ca și când  mă pot așeza doar acolo unde aerul se rarefiază, locurile devin strâmte, tot ce plutește între noi e un proces vâscos, aproape-amniotic ataraxic.

Între tranziții și tranzițional, nu mai chinui obiectele pentru confuzii identitare, nu mai caut să storc cuvintele de sensul său, nu-mi mai mototolesc eul într-un colțișor mistic și las viața în pace uneori, așa cum este.

Nu-i de mirare că am ezitat săptămâni întregi asta:  presiunea unei autoexpuneri profunde mă face să mă simt vulnerabilă, nimic nefiresc totuși.  Nu-i greu să spun exteriorului ce vreau: să particip activ în viețile tuturor, să-mi asum riscuri, să-i dau voie pământului să fie solid și determinat sub talpa mea.

Îmi pare că realitatea artistică, în ciuda faptului că poate fi privit ca un construct de apărare traumatică, e de cele mai multe ori tocmai trauma care-ți permite creația așa cum genialitatea unei opere sau obiect artistic ar trebui să apară în pofida bolii, așa cum spunea Gide.

Read Full Post »