Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘exhibiție’ Category

La solstițiu se strâng apoteotic aceleași vise reiterate care se propagă în mandalele infinitului. Eul tău e un construct arhetipal al conștienței, un joc de-a existența, o promisiune făcută sinelui pe cale de recuperare din mâinile harnice ale lui Hephaistos.
Dacă vrei să știi cum e să respiri, dacă ghimpul existenței e doar bobul de mazăre ataraxic plasat sub așternutul prințesei, atunci la fel de bine s-ar putea din oficiu și pro bono(sic!) descalifică broasca țestoasă iar Ahile poate câștiga maratonul de unul singur.
Visele nedifuzate pe canalul oficial al monarhiei facebook se alătură dansurilor ielelor, dansuri care ard și pârjolesc orice persona menținută în prim plan.

Umbra este cel mai credincios companion fără de care puer aeternus se avortează pe sine la infinit.

Între momente, între bătăile de ceas aritmice, se află viata ce freamătă a fi trăită fără buzunare de siguranță, pe de a întregul, fără a mai astepta acea conjuctură lipsită de speranță și imposibilă care ar justifica apariția ființelor supranaturale, fără gânduri blocate, fără vinovății, fără,fără, fără…
În dansul ielelor de mâine se propagă iertări felurite, eliberarea jinduită de atâta amar de vreme, echilibrarea cercului, renunțarea la relații fuzionale neactualizate.
Pentru ca dacă aștepți numinosul să se manifeste este necesară o pierdere de sine ori a drumului, ca și când drumul și viața ta nu ar coincide în mod ironic.
Uneori apa vieții dă înapoi și libidoul caută obstinat moduri de reorientare, ferindu-se, ca de rachetele antigrindină, de lumea compensatoare a Thanatossului.

Nu e de ajuns să-ți consolidezi un Eu rațional conștient și să pretinzi că astfel conflictele interioare vor fi amortizate. Nu e de ajuns să spoiești cu var fațada crezând că șandramaua butaforizată va fi luată drept sine adevărat. Pentru a stăpunge stomacul dragonului, pentru a ieși din Marele Pește, e nevoie mai ales de umbra ta.
Sunt oameni care trăiesc într-un univers idilic al purității și luminii, refuzându-si or ignorându-și umbra, pierzând astfel orice plăcere și putere a apusului, dar nu din vina lor.

Încercând să fie copilul ideal, fata ideală, au putut de a lungul timpului doar să perpetueze un copil inocent ca sine central, ca o incapacitate de a ieși din doliul isteric al celui care încă păstrează fantasma relațiilor virginale cu părinții.
Pentru că astfel de persoane au fost forțate în copilărie să-și dezvolte un sine fals, construit pe identificări maniacale precoce cu bunicii și ceilalți adulți, fără să știe că au lăsat într-un colț al sinelui o ființă infantilă nedezvoltată care tânjește după lumea copilăriei,a infansului lipsit de griji sau ambivalență.
Pot vrea ceea ce trebuie? Act de gratie spune teologia, demontează supraeul infantil spune psihanaliza, trebuie să vrei ce trebuie spune societatea care cocoșează zilnic arhetipurile fertile.

Să avortăm copiii infertili ai interdicțiilor, să pășim pe drumul ce de astăzi se deschide spre libertate și fecund, scutură-te de hlamida veche a vinovățiilor și nu mai erotiza absențe… e timpul tău, al meu,al fiecăruia…dar separat.

Trage o gură de aer călcând hotărât pământul sub talpa ta, croiește noi și noi drumuri spre individualizare, fără rușine și nesiguranțe.
Finalmente doi e doi și copii eterni ai fiecăruia cresc nemaiștiind unii de alții.

Read Full Post »

” Sisif tot urcă la piatră

Cu gânduri concupiscente

De ostracizare socială

Când piatra coboară,

Sisif se odihnește între-oglinzi

Vicariante.

Uneori mai suspină când își bea ceaiul

Și citește ziarul:

„E timpul pentru porția de aloerotism”

..ca și când exigențele și educația morală

ar putea vreodată substitui

Iubirea.

„Nu erotizăm absențe!”, scria

pe poarta de intrare în Agape.

Acolo Sisif ponta foaia de parcurs

pentru eternitate.”

Fata de Ghindă, februarie 2018

Lui Sisif nu i-a spus nimeni însă că truda lui vocațională nu este una de natură constituțională și că piatra este eminamente facultativă.

Munca lui îi părea lui Sisif eterna compulsie la repetiție, piatra invizibilă a omenirii: continuăm să-l recreăm pe Dumnezeu ca pe un loc unde să putem pune la adăpost lucrurile bune din noi înșine, pe care riscăm să le alterăm, într-un melanj amăgitor, dacă le ținem la un loc cu toată distructivitatea din noi.

Și atunci urcăm piatra, o prăvălim la vale,o distrugem și o recreăm, scotomizând la nesfârșit frica de libertate, frica de a deveni persoana care suntem.

Read Full Post »

Mă numesc Oana. Mă ocup cu micșoratul spațiilor dintre oameni, adică am aptitudini de înduioșat golul.
(Ieri am visat că stăteam să cad, mai degrabă mi-era menit să plonjez în ape de pe barajul Vidraru).
Când nu amenajez spațiul cadru pentru tablouri de familie, pun în act exuberante molcomități, adică exact momentele dintre picăturile de ploaie în care ai uitat că respiri și toți au loc la tine acasă fără tubulara de ajustare a spațiului mental.
Miercuri am găsit pe jos ușurătatea ființei. (Vezi, îți zici ludic cu un zâmbet tainic, nu au avut dreptate cei care îți spuneau că nu e bine să mergi cu ochii în jos pe stradă!!).

18670952_1166276490185796_1516223563196948647_n
M-am buclat în trei de fiecare dată la poarta Sfinxului până când, din doi în două, (sic!), într-un joc de șotron abscons exersat cu ochii închiși, am plonjat vibrând în singurul spațiu care m-ar putea cu adevărat conține.
Nu te simți vizat, te anunț, sau cel puțin nu te simți vizat de orice, caut doar să umplu și să golesc roluri, nu persoane.
Pentru că mă numesc Oana și mă ocup , din trei în doi, să amenajez spații lăsate în derivă.

Read Full Post »

Din categoria compulsivă „zbatere”:
Sunt şi am:
susurul asupritor al roților de film imaginate. Zborul umbrei unei muşte pe pereții caietului.
un pescăruş aşezat pe o brichetă subterană. poze nupțiale puse drept semn arătător. Pietre colorate cu sarcasmul morții de la radio.
Liniştea din timpul furtunii, momentul în care timpul crede că ne păcăleşte; în fapt, ceasornicarul schimbă în tot acest timp rotițele mecanismului pe care ne pricepem atât de bine să-l distrugem zilnic.
image

sunetul de orez al hârtiei ce trece subtil şi erotic pe o limbă roşie. liste deşănțate lăsate în desuetudine printre bilete de film furate. mersul extraterestru prin casă.
efectele retroactive ale rănilor oculte peste care se picură alcool sanitar lăsat 2 ani în soare.
doliu de neaparținere.
-„nu mai venerați doar urechea tăiată a lui Van Gogh! le-aş striga barbarilor dacă asta ar însemna sa accept ruşinea că şi eu sunt unul dintre aceşti barbari.

Read Full Post »

”Unii autori ne asigură că, cu puțin timp înaintea victoriei creștinismului, o voce misterioasă gonea peste țărmurile Mării Egee spunând: Marele Pan a murit”

Michelet, La Sorcière

Oamenii ma-ntrebă unde sunt lately. Unde scrie acum Fata de ghindă? Ghinduțo, ești bine?

Mai există oameni care se bucură că Ghinduța a dispărut la nivelul aparențelor. Nu am înțeles niciodată  cum oamenii pot sta în continuare la masă linișitiți când râsul malițios al lipsei de conștiință sună teribil de găunos în sinele fiecăruia dintre aceștia. Au fost oameni care mi-au spus că nu e corect că nu mai scriu; deja nu mai scriam doar pentru mine ci și pentru ei . Oare nu înțeleg că există o responsabilitate atunci când vrei să exiști online? Trebuie să exiști pentru tine și apoi, ca parte din întreg, pentru ceilalți devoratori de frământări și indiscreții.

Am tăcut. Am tăcut precum un copil care e scos la lecție și întrebat fiind cum miroase narcisa , el răspunde prin tăcere. E greu să-ți asumi mirosul unei flori, e greu să spui oamenilor că singurele lucruri pe care le poți numi ale tale sunt senzațiile.

Senzația că o floare miroase precum tine. Senzația de eliberare care vine atunci când îți ții în mână părul tăiat: părul nu îți mai aparține.

Acel sentiment înfricoșător de eliberant al certitudinii: nu există nimic în afara mea care să-mi aparțină. Dacă posed mai multe nu înseamna că sunt mai mult.

Nu cumva oamenii valorizeaza prea tare niște lucruri atât de abstracte?  Nu cumva alergăm într-un dans frenetic să aflăm cine sunt ceilalți, ce-i definește în speranța deșartă  a unei regăsiri a măcar unei părți din ceea ce credeam că suntem în trecut?

1175007_633377753353915_1846746243_n

Se numește reactualizare a sinelui mă liniștesc cărțile pe care le consult întocmai unui bătrân cu pleoapele arse de soare.

Se numește angajare disperată în căutarea fericirii îmi spune câmpul meu vizual. Modul în care luptăm cu abnegație să ne știm fericiți vine în totală contradicție cu natura umană.

Suntem o  societate de oameni cunoscuți pentru nefericirea lor:  singuri, neliniștiți, veșnici căutători ai Pietrei Filosofale, deprimați, distructivi, dependenți de propriile insule virtuale unde ne ascundem în nopțile fără mirosuri, – suntem oamenii care se bucură când au reușit să omoare timpul pe care se străduiesc atât de mult să-l economisească.

Dacă eu sunt ceea ce posed și voi pierde ceea ce am , atunci cine voi mai fi eu ? 

Ce mai face Ghinduța? mă-ntreabă oamenii.

Ghinduța tace. Ascultă pe ceilalți cu același zâmbet liniștitor al ”nefreamătului”, își taie părul în scop paradoxal, învață să folosească tacămurile și acolo unde le este locul, în farfuria cu mâncare, învață să să-și scrie numele când deja a scris un roman.

Ghinduța încearcă să-nvețe să meargă. Poate nu am plâns niciodată aici, poate am preferat din motive pur raționale ca oamenii să mă vadă o stană de piatră plină de cinisme și sarcasm bătut în cuie obstinate, poate am păstrat masca unei tipe cu gânduri pașnice și pline de THC, poate am jucat toate aceste roluri absolut necesare.

Dar poate nu am spus niciodată faptul că Ghinduța nu știe să meargă. Ea fie aleargă ca și când o să găsească certitudinea unui răspuns venit prea târziu, fie stă inertă, lipsită de orice mișcare sau rictus al feței și privește ore în șir pe fereastră viața.

Ghinduța nu a învățaț niciodată ce înseamnă să flanezi, să mergi la pas domol și să îți privești picioarele cum te ascultă. Fata de ghindă a trebuit să îndeplinească masochist toate așteptările legate de maratoane internaționale și de sesiuni de concentrare asupra lacrimilor altora.

Ghinduța nu e un erou și nici o victimă. E doar un om care învață să meargă. Există o lecție a măsurii? Cu siguranță nu. există însă acel timp pe care-l numești al tău în speranța disperată că va trece fără de tine.

Tocmai de aceea nu știe nimeni de ce trag clopotele.

Read Full Post »

Prea mult.

Există un ”prea mult” în care îmi zbat existența , un prea mult legat de baleierile între extreme , exact acele extreme care, paradoxal, au legătură cu un ”prea puțin” anterior .  Mănânci prea puțin , dormi prea puțin, auzeam în jurul meu în copilărie.

A venit ziua în care întrebarea ajunge înaintea emoției: Nu cumva acest ”prea mult” cu care ne mințim zilnic și ne aruncăm în uitare limitele proprii, nu cumva acest prea mult are de-a face cu încorporarea altora, cu încercarea bezmetică de a hrăni și pe ceilalți direct din interiorul pulsației tale?

Probabil că acel ”prea puțin” anterior prea multului a născut o nevoie exacerbată de a mulțumi , de a satisface până la îmbuibare pe ceilalți și alte corpuri în afara celui de drept al fiecăruia.

Exces. Prea mult. Abuz. Prea mult.  îți spui că ai nevoie de prea mult atâta timp cât limitele tale nu sunt explorate îndeajuns. Nimic mai amăgitor decât rezistențele la care recurge fiecare pentru a se minți și astăzi.

Exces. Îmbuibare. Prea mult. Ca și când hrănim realități trecute, subnutrite și neadăpate la timpul lor, toate acele realități în care a rămas blocat copilul din ”prea puțin.”.  Nu există o radieră cu care să anulezi acele dozări inconștiente ce minează toate pulsațiile de care ne place să ne considerăm vinovați.

1009936_203564306459716_1968674057_n

Toată această luptă cu timpul, indiferent de extrema în care mă plasez, nu e decât o exprimare  a acelei ”morți proprii” pe care niciunul dintre noi nu reușește să și-o reprezinte. De fiecare dată când încerc o reprezentarea a propriei morți , în fapt mă observ cum continui să fiu prezentă, ca spectatoare.

Și iată cum calea de mijloc la care jinduiesc e călcată de pașii mei mici și prea mulți.

Read Full Post »

” After being-doing and being done to. But first, being” –  D.W. Winnicott ” Creativitatea și originea ei”.

În oglindă suntem aceiași Narcisi triști tânjind după universul fără de timp , oglinda de care se leagă o idee fixă : nu a existat nici un obiect înaintea mea.  Și ce dacă suntem și dumnezei peste universul nostru, Suntem atâtea roluri precum o ceapă tânără cu foițe fragede și usturătoare. Printre rândurile de cuvinte pierdute s-a aprins lumina însă. Da, sigur că multe lucruri sunt neclare în continuare însă neclar nu înseamnă nimic, neclar nu va fi niciodată egal cu negru, gol, vid. Mi-am umplut nimicul , îmi spun și mă surprind vanitoasă-n oglindă. Știu că oglinda nu o să fie niciodată un Cine așa cum acel Ce din fiecare este deloc întâmplător.

Se numește fericire atâta timp cât fiecare își perpetuează universul. A fi nu definește pe nimeni în totalitate. Și uneori mă întreb de ce mă întorc la vechile dileme între a fi și a avea, de ce poposesc în alegeri de obiect infantile și încotro mă îndrept. De ce mă neliniștesc de fiecare dată când nu mai înțeleg ce este fundamental, partea sau întregul. Idei fixe și obsedante din detaliul preludiului cu oglinda.

Poate cu , până la urmă, cu toții am pornit  din Marea Mamă fără de organizare împliniți de legile universurilor fiecăruia din noi.

1376544_247505855403494_604981720_n

Acea cale de mijloc după care tânjesc e unul dintre lucrurile pe care nu mi le permit deocamdată. Pentru că există ritmuri muzicale ce mă scot din determinismul ce mă zbate simpla existență. Mă trezesc la viață în modul meu bipolar cu căștile în urechi, la ceartă cu Supraeul. Vechiul dialog pe cale de a fi anihilat întocmai unui balon ce se dezumflă într-un timp destul de bine determinat.

Să nu mai judecăm până și cuvintele. Nu știm să ierarhizăm cuvintele, deși viața ne obligă să o facem.

Read Full Post »

Older Posts »