Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘exhibiție’ Category

Din categoria compulsivă „zbatere”:
Sunt şi am:
susurul asupritor al roților de film imaginate. Zborul umbrei unei muşte pe pereții caietului.
un pescăruş aşezat pe o brichetă subterană. poze nupțiale puse drept semn arătător. Pietre colorate cu sarcasmul morții de la radio.
Liniştea din timpul furtunii, momentul în care timpul crede că ne păcăleşte; în fapt, ceasornicarul schimbă în tot acest timp rotițele mecanismului pe care ne pricepem atât de bine să-l distrugem zilnic.
image

sunetul de orez al hârtiei ce trece subtil şi erotic pe o limbă roşie. liste deşănțate lăsate în desuetudine printre bilete de film furate. mersul extraterestru prin casă.
efectele retroactive ale rănilor oculte peste care se picură alcool sanitar lăsat 2 ani în soare.
doliu de neaparținere.
-„nu mai venerați doar urechea tăiată a lui Van Gogh! le-aş striga barbarilor dacă asta ar însemna sa accept ruşinea că şi eu sunt unul dintre aceşti barbari.

Read Full Post »

”Unii autori ne asigură că, cu puțin timp înaintea victoriei creștinismului, o voce misterioasă gonea peste țărmurile Mării Egee spunând: Marele Pan a murit”

Michelet, La Sorcière

Oamenii ma-ntrebă unde sunt lately. Unde scrie acum Fata de ghindă? Ghinduțo, ești bine?

Mai există oameni care se bucură că Ghinduța a dispărut la nivelul aparențelor. Nu am înțeles niciodată  cum oamenii pot sta în continuare la masă linișitiți când râsul malițios al lipsei de conștiință sună teribil de găunos în sinele fiecăruia dintre aceștia. Au fost oameni care mi-au spus că nu e corect că nu mai scriu; deja nu mai scriam doar pentru mine ci și pentru ei . Oare nu înțeleg că există o responsabilitate atunci când vrei să exiști online? Trebuie să exiști pentru tine și apoi, ca parte din întreg, pentru ceilalți devoratori de frământări și indiscreții.

Am tăcut. Am tăcut precum un copil care e scos la lecție și întrebat fiind cum miroase narcisa , el răspunde prin tăcere. E greu să-ți asumi mirosul unei flori, e greu să spui oamenilor că singurele lucruri pe care le poți numi ale tale sunt senzațiile.

Senzația că o floare miroase precum tine. Senzația de eliberare care vine atunci când îți ții în mână părul tăiat: părul nu îți mai aparține.

Acel sentiment înfricoșător de eliberant al certitudinii: nu există nimic în afara mea care să-mi aparțină. Dacă posed mai multe nu înseamna că sunt mai mult.

Nu cumva oamenii valorizeaza prea tare niște lucruri atât de abstracte?  Nu cumva alergăm într-un dans frenetic să aflăm cine sunt ceilalți, ce-i definește în speranța deșartă  a unei regăsiri a măcar unei părți din ceea ce credeam că suntem în trecut?

1175007_633377753353915_1846746243_n

Se numește reactualizare a sinelui mă liniștesc cărțile pe care le consult întocmai unui bătrân cu pleoapele arse de soare.

Se numește angajare disperată în căutarea fericirii îmi spune câmpul meu vizual. Modul în care luptăm cu abnegație să ne știm fericiți vine în totală contradicție cu natura umană.

Suntem o  societate de oameni cunoscuți pentru nefericirea lor:  singuri, neliniștiți, veșnici căutători ai Pietrei Filosofale, deprimați, distructivi, dependenți de propriile insule virtuale unde ne ascundem în nopțile fără mirosuri, – suntem oamenii care se bucură când au reușit să omoare timpul pe care se străduiesc atât de mult să-l economisească.

Dacă eu sunt ceea ce posed și voi pierde ceea ce am , atunci cine voi mai fi eu ? 

Ce mai face Ghinduța? mă-ntreabă oamenii.

Ghinduța tace. Ascultă pe ceilalți cu același zâmbet liniștitor al ”nefreamătului”, își taie părul în scop paradoxal, învață să folosească tacămurile și acolo unde le este locul, în farfuria cu mâncare, învață să să-și scrie numele când deja a scris un roman.

Ghinduța încearcă să-nvețe să meargă. Poate nu am plâns niciodată aici, poate am preferat din motive pur raționale ca oamenii să mă vadă o stană de piatră plină de cinisme și sarcasm bătut în cuie obstinate, poate am păstrat masca unei tipe cu gânduri pașnice și pline de THC, poate am jucat toate aceste roluri absolut necesare.

Dar poate nu am spus niciodată faptul că Ghinduța nu știe să meargă. Ea fie aleargă ca și când o să găsească certitudinea unui răspuns venit prea târziu, fie stă inertă, lipsită de orice mișcare sau rictus al feței și privește ore în șir pe fereastră viața.

Ghinduța nu a învățaț niciodată ce înseamnă să flanezi, să mergi la pas domol și să îți privești picioarele cum te ascultă. Fata de ghindă a trebuit să îndeplinească masochist toate așteptările legate de maratoane internaționale și de sesiuni de concentrare asupra lacrimilor altora.

Ghinduța nu e un erou și nici o victimă. E doar un om care învață să meargă. Există o lecție a măsurii? Cu siguranță nu. există însă acel timp pe care-l numești al tău în speranța disperată că va trece fără de tine.

Tocmai de aceea nu știe nimeni de ce trag clopotele.

Read Full Post »

Prea mult.

Există un ”prea mult” în care îmi zbat existența , un prea mult legat de baleierile între extreme , exact acele extreme care, paradoxal, au legătură cu un ”prea puțin” anterior .  Mănânci prea puțin , dormi prea puțin, auzeam în jurul meu în copilărie.

A venit ziua în care întrebarea ajunge înaintea emoției: Nu cumva acest ”prea mult” cu care ne mințim zilnic și ne aruncăm în uitare limitele proprii, nu cumva acest prea mult are de-a face cu încorporarea altora, cu încercarea bezmetică de a hrăni și pe ceilalți direct din interiorul pulsației tale?

Probabil că acel ”prea puțin” anterior prea multului a născut o nevoie exacerbată de a mulțumi , de a satisface până la îmbuibare pe ceilalți și alte corpuri în afara celui de drept al fiecăruia.

Exces. Prea mult. Abuz. Prea mult.  îți spui că ai nevoie de prea mult atâta timp cât limitele tale nu sunt explorate îndeajuns. Nimic mai amăgitor decât rezistențele la care recurge fiecare pentru a se minți și astăzi.

Exces. Îmbuibare. Prea mult. Ca și când hrănim realități trecute, subnutrite și neadăpate la timpul lor, toate acele realități în care a rămas blocat copilul din ”prea puțin.”.  Nu există o radieră cu care să anulezi acele dozări inconștiente ce minează toate pulsațiile de care ne place să ne considerăm vinovați.

1009936_203564306459716_1968674057_n

Toată această luptă cu timpul, indiferent de extrema în care mă plasez, nu e decât o exprimare  a acelei ”morți proprii” pe care niciunul dintre noi nu reușește să și-o reprezinte. De fiecare dată când încerc o reprezentarea a propriei morți , în fapt mă observ cum continui să fiu prezentă, ca spectatoare.

Și iată cum calea de mijloc la care jinduiesc e călcată de pașii mei mici și prea mulți.

Read Full Post »

” After being-doing and being done to. But first, being” –  D.W. Winnicott ” Creativitatea și originea ei”.

În oglindă suntem aceiași Narcisi triști tânjind după universul fără de timp , oglinda de care se leagă o idee fixă : nu a existat nici un obiect înaintea mea.  Și ce dacă suntem și dumnezei peste universul nostru, Suntem atâtea roluri precum o ceapă tânără cu foițe fragede și usturătoare. Printre rândurile de cuvinte pierdute s-a aprins lumina însă. Da, sigur că multe lucruri sunt neclare în continuare însă neclar nu înseamnă nimic, neclar nu va fi niciodată egal cu negru, gol, vid. Mi-am umplut nimicul , îmi spun și mă surprind vanitoasă-n oglindă. Știu că oglinda nu o să fie niciodată un Cine așa cum acel Ce din fiecare este deloc întâmplător.

Se numește fericire atâta timp cât fiecare își perpetuează universul. A fi nu definește pe nimeni în totalitate. Și uneori mă întreb de ce mă întorc la vechile dileme între a fi și a avea, de ce poposesc în alegeri de obiect infantile și încotro mă îndrept. De ce mă neliniștesc de fiecare dată când nu mai înțeleg ce este fundamental, partea sau întregul. Idei fixe și obsedante din detaliul preludiului cu oglinda.

Poate cu , până la urmă, cu toții am pornit  din Marea Mamă fără de organizare împliniți de legile universurilor fiecăruia din noi.

1376544_247505855403494_604981720_n

Acea cale de mijloc după care tânjesc e unul dintre lucrurile pe care nu mi le permit deocamdată. Pentru că există ritmuri muzicale ce mă scot din determinismul ce mă zbate simpla existență. Mă trezesc la viață în modul meu bipolar cu căștile în urechi, la ceartă cu Supraeul. Vechiul dialog pe cale de a fi anihilat întocmai unui balon ce se dezumflă într-un timp destul de bine determinat.

Să nu mai judecăm până și cuvintele. Nu știm să ierarhizăm cuvintele, deși viața ne obligă să o facem.

Read Full Post »

Printre clopotele de aur se așează cele ce stau mai departe de monstruoasele tăceri ale oamenilor din zidul chinezesc. Apropos de ”mai departe” , nu mă doare mai departe de propria-mi moleculă, pentru că în afară de mine mai am încredere în cineva , mai departe de mine, în afara mea în același timp încât îmi e înăuntru. Inconștientul se strigă pe sine.

Mi-e dor să mă văd râzând sub aceiași pași albaștri unde se întorc aceleași păreri de rău, aceleași nepăsări, aceiași oameni ce aleg să dea cu lingura-n masă în timp ce universul se fragmentează pe alocuri înspre uitare.

Cine mă ascultă când Nimeni nu tace?

Nu există nici un sunet intermitent al laurilor culeși la apus de soare. NU, laurii sunt mai departe smulși de pe frunți imaginare, imaginare precum toate acele tăceri zăvorâte în bocancul bolnav de coxartroză.

8948_002_fig_006-538x358

Un prieten mi-a spus că nu există lumină decât în instalația pomilor de Crăciun, ca și când doar în copilărie mai găsim acea lumină gratuită și liberă. E o instalație veselă ce mă privește și îmi spune că dincolo de transformarea mea din sirenă în om și din om în moleculă, virus, mai există o apărare: Aceea că a trăi mă lovește în încă. În acel încă ce mă face să sper că nu e nici un animal sălbatic în pădurea în care am ales să poposesc de dragul unor rândunici lovite în fracul lor elegant.

Dubios de tare îmi apare linia cea roșie care nu se oprește decât în momentul în care lumea se separă în Doi. Sunt doi deja ce înseamnă Unul.

Nu, nu , nu există un semn de egalitate. Egalitatea înfrânge suprem.

Ar trebui să mulțumesc cuiva că mă învață să ascult, asta mă face să vorbesc mai bine.

Photo credit: Ai Weiwei, Chinese contemporary artist,

Read Full Post »

La înălțimea torței

În hăul timpului:

Învață să asculți

Cu gura. 

Paul Celan

Sau despre acel  moment de copleșire în care realizezi că majoritatea vieții o trăim cu ochii total închiși. Atâta caznă pentru starea de conștiență, ca și când atunci am putea vreodată să fim stăpâni pe toate alegerile și deciziile de viață. Suntem niște ființe atât de interesante, de asemenea  total inconștiente. Ciudat este cât de tare este criticat inconștientul de fiecare om în parte, acel loc unde se întâmplă toate, unde timpul e anulat și dihotomia se confundă. Acolo unde orice formă de deconstrucție este în același timp construcția în sine, inconștientul acela de care poți să spui că știe și nu știe în același timp tot.

Blamatul inconștient care în fapt ne conduce spre aceleași acțiuni colective ori personale.

Nu-l poți atinge niciodată cu adevărat, nu-l poți cunoaște, nici învăța, totul vine printr-o sublimare a verbelor a simți , a trăi, a accepta și a înțelege.

Paharul de vin pe care l-am băut împreună aseară și ochii tăi triști și bătuți de vântul tomnatic.. degetele lungi pe care le agitai de izbeliște în cercuri arse de nerăbdare, patima din ritmul sacadat al respirației, mirosul de pământ tânăr și a frunze plânse, între toate acestea te-am văzut așa cum te-a adus toamna noastră acasă:

Te-ai închis în cameră cu tine și de aici nu există decât scăparea unui infern dezlănțuit peste ceilalți, acei ceilalți care contează atât de puțin în măsura în care mult înseamnă niciodată tot.

Recrudescența unor memorii deloc întâmplătoare. Pulsații ale unui suflet prins în miezul întrebărilor halucinante.

Sfântu Gheorghe , acum ceva luni. Mergeam bezmetică, alunecând pe ulița principală, fără de gânduri. O emoție puternică îmi încerca ființa până în adâncul inexplicabilului.

–          Vezi linia? , m-a întrebat el în noapte

–          O văd , dar mi-e mai bine să o simt.

Între bucățile din pădurea în care se afla Cristalul nu mai cădea nici măcar o boare de vânt. Un statism al ființei adus până la paroxism, o forțare haotică de unde nimeni nu iese decât înfrânt de propriile zbateri.  Pentru că sufletele urșilor albi se întorceau pentru ultima oară pe drumurile de unde sunetele se încununau fără de știre.

Cine vibrează mai sus decât lumina?  Sinele meu ce merge acum la pas domol și care știe de acum încolo că fără  răbdare ori  cu, finalitatea îmi va fi aceeași.

Nu se încheie păci acolo unde războaiele au fost imaginare și nici nu mă întorc din drum decât poate pentru a aduce trecutul în transferul continuu al prezentului . Poate că e necesară răbdarea, însă nu aceasta te va face vreodată să trăiești cu tine fără de zbatere.

1209410_515636905181023_1593037706_n

Paradoxal, pentru a ajunge la destinație nu este necesar drumul călcat de sute de picioare înaintea ta. Destinația e unică, la fel de individuală precum pulsiunile întregii ființe ce se zbate. Mai departe de zbatere, anulând chiar și destinația, drumul este ceea ce te va face să exclami că trăiești.

Și ce dacă plouă, și ce dacă uneori mai doare, în definitiv, nici un sentiment nu este rău ori bun. Sentimentele doar sunt, acolo unde mai există trăire. Așa că strânge-te în brațe, cuprinde-te cu brațele și nu-ți da drumul, avid în infinita îmbrățișare de sine. Peste mâinile tale  vor aluneca mâinile mele mici și ude de ploaie.

Totul este al nostru, inclusiv durerea aceea de care ne plângem atât de des uitând că poate ea vine acolo unde se află zbaterea pulsatilă, fuga disperată și neobosită, ca atunci când vrei să încalți pantoful de sticlă al Cenușăresei însă piciorul ți-e prea grosolan. Pantoful acela de sticlă nu va încălța niciodată pe altcineva în afara Cenușăresei.

Tu ai pantofii tăi, perfect construiți pentru tine pe care o să-i găsești când nu mai există așteptare.

Același ” Încearcă să nu încerci ” pe care ți l-am șoptit și azi de dimineață în îmbrățișarea fugară a ploii.

Există un abandon de care nimeni nu ar trebui să se teamă.

Acel abandon de sine exact în interiorul tău.  Și atunci vei înțelege că, văzut de Narcis, timpul își schimbă natura.

Read Full Post »

Despre nimicuri albastre se tot vorbea prin stomacul de lemn al vulpii fără de sistem cultural adecvat muncii celei de jos. Se răsucea, aducea către sine pe cel de-al doilea Eu numit Eu continuu-și-nesecat. Între suprafețele dintre cei doi poli ai așteptării mișunau termitele sufletului de dinapoi. Câtă coerență curge la vale din mierea ochilor ei ! Ce se răstignește mai înainte de vreme , se va stafidi precum sunetul furtunii la radio. Trâmbițele din suburbii se instalaseră fără drept de apel în universul manga, de acolo de unde se auzeau sunetele precise și nebănuite. Un magnet de sfoară pictată se deda la jocuri perverse, c-est a dire teribil de basice.
”- Mi-a oferit o strângere de mână ciudată și atât, țipau Paznicii Realității pe la toate colțurile de pâine uscată.

Un somn de hibernare sfântă o aștepta pe vulpea de ape repezi. Spațiu care vibrează și se cutremură se înfășura pe blana-i de suflur.

” – Prea electronic în jurul meu, își spunea vulpea din loc în loc. Histrionism sinestezic sau bubuială din interiorul globului endorfinic.

Pe suprafața acestuia stăteau scrise cu litere verzi pseudo- aforisme de genul:” Bubuluiala sau rămânerea în urma vieții se confundă atât de marcant, atât de terifiant de interesant în ceea ce se numește operația de inhale-exhale.”

sau

„unde dai și unde crapă,  oamenii se lovesc tot în față când vine vorba de a se transforma în zei, fiecare pentru sine”.

Imagine

Hm, făcu vulpea : Oamenii care aleg să se formolizeze în relații sociale decrepite au rezonatoare albastre cu ajutorul cărora se protejează de atacul iluminaților. Ce imaginație lipsită de farmec să te transformi într-un psihotic-wanna-be! Sunt tristă că întâlnesc ființe care cerșesc afecțiune, când erau copii au fost destul de probabil destul de lipsiți de aceasta. La noi în pădure, alegem doar să trăim, astfel supraviețuim. Mai avem și alte nevoi a ne satisface și pentru asta alegem să trăim. Iar iubire este atunci când îți dorești din toată inima ca oricine din viața ta să trăiască. Sa trăiască supraviețuind, alergând, să ființeze în tot ce e viu, nu contează cum, doar să trăiască și azi. Și azi celălalt. Și azi de acum.  Așa suntem la noi în pădure. ”
Puerilul discurs al vulpii se lovea de pereții peșterii mânjiți cu sânge de cocoș tânăr.
Din peștera de peste un secol se auzea vocea unui manelist cavernos : „Ce miracol,ce minune, beeeheee,beeehee.bee. B”.
Spectacolul subacvatic continua și acum dacă  din peștera plină cu steaguri  nu auzeam mai multe voci în spatele meu ce strigau: „ Cine nu sare,cine nu sare,ori e bozgor ori e prost de moare”. Interesantul mesaj ce m-a adus la realitate m-a făcut să realizez că sunt pe stadion. Eram la meci ?  Și România câștigă? Unde am fost până acum?

Eeei, ce sindrofie a sufletelor nevăzute.

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »