Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘honehisme’ Category

Despre nimicuri albastre se tot vorbea prin stomacul de lemn al vulpii fără de sistem cultural adecvat muncii celei de jos. Se răsucea, aducea către sine pe cel de-al doilea Eu numit Eu continuu-și-nesecat. Între suprafețele dintre cei doi poli ai așteptării mișunau termitele sufletului de dinapoi. Câtă coerență curge la vale din mierea ochilor ei ! Ce se răstignește mai înainte de vreme , se va stafidi precum sunetul furtunii la radio. Trâmbițele din suburbii se instalaseră fără drept de apel în universul manga, de acolo de unde se auzeau sunetele precise și nebănuite. Un magnet de sfoară pictată se deda la jocuri perverse, c-est a dire teribil de basice.
”- Mi-a oferit o strângere de mână ciudată și atât, țipau Paznicii Realității pe la toate colțurile de pâine uscată.

Un somn de hibernare sfântă o aștepta pe vulpea de ape repezi. Spațiu care vibrează și se cutremură se înfășura pe blana-i de suflur.

” – Prea electronic în jurul meu, își spunea vulpea din loc în loc. Histrionism sinestezic sau bubuială din interiorul globului endorfinic.

Pe suprafața acestuia stăteau scrise cu litere verzi pseudo- aforisme de genul:” Bubuluiala sau rămânerea în urma vieții se confundă atât de marcant, atât de terifiant de interesant în ceea ce se numește operația de inhale-exhale.”

sau

„unde dai și unde crapă,  oamenii se lovesc tot în față când vine vorba de a se transforma în zei, fiecare pentru sine”.

Imagine

Hm, făcu vulpea : Oamenii care aleg să se formolizeze în relații sociale decrepite au rezonatoare albastre cu ajutorul cărora se protejează de atacul iluminaților. Ce imaginație lipsită de farmec să te transformi într-un psihotic-wanna-be! Sunt tristă că întâlnesc ființe care cerșesc afecțiune, când erau copii au fost destul de probabil destul de lipsiți de aceasta. La noi în pădure, alegem doar să trăim, astfel supraviețuim. Mai avem și alte nevoi a ne satisface și pentru asta alegem să trăim. Iar iubire este atunci când îți dorești din toată inima ca oricine din viața ta să trăiască. Sa trăiască supraviețuind, alergând, să ființeze în tot ce e viu, nu contează cum, doar să trăiască și azi. Și azi celălalt. Și azi de acum.  Așa suntem la noi în pădure. ”
Puerilul discurs al vulpii se lovea de pereții peșterii mânjiți cu sânge de cocoș tânăr.
Din peștera de peste un secol se auzea vocea unui manelist cavernos : „Ce miracol,ce minune, beeeheee,beeehee.bee. B”.
Spectacolul subacvatic continua și acum dacă  din peștera plină cu steaguri  nu auzeam mai multe voci în spatele meu ce strigau: „ Cine nu sare,cine nu sare,ori e bozgor ori e prost de moare”. Interesantul mesaj ce m-a adus la realitate m-a făcut să realizez că sunt pe stadion. Eram la meci ?  Și România câștigă? Unde am fost până acum?

Eeei, ce sindrofie a sufletelor nevăzute.

Read Full Post »

Privesc încarcerată barbar de la același balcon de drept comun. Sus? Posibilul.  Jos? Niște cuvinte scrijelite pe asfaltul trotuarului: ” Heaven can wait for a moment !” 

Printre forfota din minte , un singur gând măcinat: ” Provoacă-te pe uscat, forează fără de știință în adâncul sălbăticiei, acolo unde nimeni nu poate pătrunde nici măcar cu ip-uri false a la Cristofor Columb”.

– Vă putem servi inconștient flambat alături de fixații infantile coapte în sucul dulce-vomitativ al defulării forțate. La desert vă puteți delecta cu un antiemetic pentru gândurile paralizante.

Nu am putut asculta până la capăt ce-mi spuneau vocile ce-mi violentau spațiul de odihnă, atât de tare mă dureau norii strânși la asfințit să-mi sugrume pata mea sfântă de probabil.

Pe foaia de hârtie din fața mea stăteau scrise pe nesimțite cuvinte bătute de vânt: ” Sub piatra vieții am găsit nimic. Mă așteptam să găsesc miriapodul din care se scurg acele segmente de rău ce-i posedă pe ei, oamenii intoleranți ce trăiesc sub mirosul de gumă arsă ce le mistuie trupurile, carcase goale. ”.

Imagine

Sub ce pânze, sub ce noroi mă lasă buretele conștiinței să vă expir ca pe mucine ale unei viroze tomnatice?

Toamna e a mea, cânt cu plăcere, căci sufletul mi-e toamnă.  Născută-n toamnă, mi-am învățat manierele din hlamida sa încorsetată-n podgorii și păduri ce stau să fugă. Să fugă de dor de foc, cu miros de pucioasă și must, cu fum în timpane și voci allegro în mintea-mi reîntoarsă în Se.

Îi aleg, îi las să se lovească singuri, nu mai rămâne nimic din oamenii care vor să traverseze viața doar cu avarii pe alocuri. Din tăciune, mortificare și repaos alarmant , de acolo am reușit să-mi scot cristalul meu de preț. Omul ce-mi veghează nopțile somnul răpit de bruxism, omul ce-mi închină versuri la asfințit în liniștea unui travaliu doar al nostru.

– Mai departe de Eu-ul fiecăruia, mai departe de fiecare Cine,mai departe în afara noastră, ce suntem noi, iubitule? , l-am întrebat la asfințit. O pată luminoasă pe un cer absurd și negreșit de tulburat ?

Imagine

Mi-a răspuns că nu.

– Noi suntem o lumină ce nu se scurge după legile gravitației, ci pulsează, se autoconservă prin taina lumii noastre neaflată de profanii rezistenței amorțite.  Mai desenează-mă încă o dată , ca atunci când ne-am salvat unul pe celălalt.Aici e Te.

Și poartă de intrare nu există aici, ce bine că fiecare cerc ține în mod natural doar doi.

Read Full Post »

Pe o foaie de hârtie stăteau aplecate cuvintele: ”Timpul aduce liniște”, propoziție fără valoare de adevăr pentru furnicile africane din mințile celor din Rezistență. Un deziderat, atâta tot, spuneau furnicile în timp ce-și căutau propria relevanță. Toată viața ei, Furnica Mamă a pus preț doar pe aparențe, imitând tot ceea ce-i stătea în cale și nu putea cuprinde. Să nu ne înțelegem greșit, poate aici se coase-o fabulă, sau poate se-ncearcă o personificare. Poate se face o nedreptate furnicilor de orice neam, paradoxal mai umane în sine decât întreaga ceată despre care mă sustrag a vorbi. E greu și dezonorant să vorbesc despre oamenii de gumă.

Oamenii? Hm, oamenii aleargă bezmetic după aparențe,uitând în fiecare zi că această cheltuială nenecesară de energie îi lasă fără de vlagă la sfârșitul zilei. Treaba asta cu falsificatul trăirilor, cu nevoia unora de a trăi doar din aparențe mă-nspăimântă. Unii din aceștia o fac bine încăpățânându-se zi de zi să trăiască în pielea unui personaj ce nu respiră. Și dacă nu reușești să respiri cu plămâni de împrumut asta e bine. Dacă nu reușești să respiri nici cu plămânii tăi atunci moarte se numește tot ce pretinzi că ai de arătat.

mask off

–          Tu unde ești ? – m-a întrebat într-o zi un prieten imaginar.

–          Undeva prin mine, i-am răspuns. Și destul de departe de ce cred eu uneori că reprezint. Poate e o poziție inversă față de poziția neutră în care am vrea, într-un mod ideal  să ne aflăm.

Apoi mi-a cerut o hartă. O hartă a mea?

–          Ai lăsat liniștea ta cuiva sau așa ai fost mereu ?

Pentru o clipă m-am făcut mică în mine, cu sufletul făcut bici am continuat să mă ermetizez:

–          Liniștea e ceva atât de abstract încât nu o pot cuprinde în mine de cele mai multe ori, am șoptit. Liniștea provoacă, nu crezi?

Aș fi vrut să spun că liniștea mi-am lăsat-o de ceva vreme în buzunarul stâng al lui Echt, dar mi-am oprit gândul.

Zâmbetul cui l-am lăsat m-am întrebat apoi în sine. Zâmbetul meu implacabil, mai departe de el se află ce nu se poate cunoaște, acel zâmbet pe care l-am lăsat să doarmă cu liniștea în buzunarul magic al lumii Te.

Din aste motive sunt numită nebună. Mie-mi vine a râde întocmai Rosalindei lui Shakespeare și să repet asemenea ei, lipsită de false pudori și alte asemenea aparențe:

” Dragostea este în întregime o nebunie și, îți spun, merită o cameră întunecată și un bici în aceeași măsură ca și oamenii nebuni: iar motivul pentru care ei nu sunt pedepsiți astfel și vindecați este că nebunia este atât de obișnuită, încât și călăii sunt îndrăgostiți”.

Sunt zbatere. Și așa îmi place să mă văd.  Provizoriu.

Read Full Post »

Sunt zile în care, aplecat asupra lumii ajungi la răspunsuri dihotomice despre sinele tău și de această dată, răspunsurile nu sunt schizoide, nu sunt nicicum, sunt și atât. Răspunsurile despre tine, revelațiile, cum le numesc muritorii,  sunt. Asta e tot ce contează în definitiv, esențialul constă în a afla acele răspunsuri,pentru că ele există independent de noi, fie de le căutăm conștient sau orbecăim prin văgăuni și străzi cu nume dubioase.

Nașul meu de botez , care neîntâmplător este și vărul cel mare al tatei, fost profesor de filosofie la UMF, mi-a înmânat zilele trecute un nou manuscris ce dorește să-l dea spre publicare. Sarcina mea constă în a corecta eventualele greșeli de grafie, ortografie, stil, etc, etc. În timpul parcurgerii manuscrisului , creierul meu s-a oprit în același timp cu ochii asupra unei întrebări pe care autorul și-o pune alături de unul dintre personajele cărții: ”Există un încotro?”

Autorul afirmă mai departe, citez: ” Expresia ,,există un încotro semnifică viața. Iar dacă există, tocmai pentru că privește viața , el nu trebuie ratat din conștiință. Și nu trebuie ratat pentru că, prin specificitatea lui, el nu poate căpăta ființă, nu devine realitate, fără instituirea deciziei în existență, fără aportul conștiinței. Așadar, a avea un ”încotro” înseamnă  a fi pe direcția lui. Ne situează pe această direcție numai conștiința. Dar , este în stare orice conștiință să transforme pe a avea în a fi?”

Nu pot să-mi opresc un zâmbet cald atunci când declar că sunt adepta acestui determinism suav pe care l-am întâlnit în întregul manuscris. E ceva aici, mai departe de singurătate și reflexivitate. E viața însăși  surprinsă în manifestarea ei. E mai departe gândul meu că unii oameni sunt exemple vii ale ideii că fiecare moment trebuie trăit la intensitatea ta interioară, și nu cea impusă de o societate și-așa destul de cocoșată de propria prăpastie.  Corect, ceea ce urmează a fi nu este încă realitate , tocmai de aceea, dacă ne dorim oameni integrați în cultură, poate că ar trebui să trăim într-un astăzi continuu ce curge.

Par cu siguranță o hippioată drogată ce îndeamnă oamenii să se uite mai adânc în sine. În apărarea mea nu pot spune decât că așa este.

Prinsă între momente de absolută intensitate și stări aproape cataleptice, isterice aș îndrăzni să afirm, în ultimul timp m-am aflat în fața unor alegeri mai mult decât importante în viața mea. Și alegerile mi-au schimbat viața, schimbare pe o parcurg cu o mână hotărâtă strâns de a mea, alături de persoana căreia ar trebui să-i mulțumesc că mă-nvață ce înseamnă să nu mori aplecat asupra secundelor din clepsidră, că mă cuprinde cu brațele și mă poartă pe culmile lui Atlas, că nu-mi dă Potzilla la jocul nostru cretin de cărți și poate ar trebui să-i mulțumesc mai ales pentru faptul că partă greaua misie de a ține oglinda îndreptată spre mine. Acea oglindă în care trebuie să-mi văd imaginea reflectată pentru a mă asigura că eu sunt aici, în interiorul meu. Oglinda nu poate plânge și nici imaginea mea din oglindă, însă poate reflecta o imaginea a mea plângând. Au fost și astfel de momente iar atunci nu am fost singură. M-am regăsit pe mine. Și nu m-am bucurat singură de regăsire. Aș putea-o numi aflare. Nici nu mai contează. Exist prin mine și prin oamenii din jurul meu, chiar și prin cei ce mă disprețuiesc amarnic, exist prin nopțile petrecute cu tine în taina unui Te neaflat de profani.

persona

Bossuet  pretindea că omul a devenit păcătos căutându-se pe sine și a devenit nefericit găsindu-se. A te găsi pe tine implică să te afli și nefericit, dar de aici își trage seva acceptarea propriei conștiințe. E oare atât de greu să ne acceptăm ca individualitate, ca ființă ce ființează, ca organisme evoluate și atât de bine organizate încât posedăm conștiință ??

Zâmbesc și asta e tot ce contează. Zâmbesc ca răspuns unui alt zâmbet. Ca un fel de perpetuum mobile al unei energii interioare sublime. Avisare.

Read Full Post »

Secunde întregi în care rămâi fără de gândire, când creierul tău nu se mai află la conducere sau poate se află și el la conducere, dar trupul tău se trăiește prin el. Când ești doar ochi, urechi, măsele, ficat și plămâni. E un fel de a exista prin a uita că exiști. Doar a uita. Când închizi ochii, cu siguranță omul din fața ta a dispărut și poate că nici nu mai există , nu?

Ce simți când uiți să mai gândești?

– mâinile și picioarele mele dansează tăcute fără de cortină

– ochiul se vede pe sine,

– libertatea nu e un drept, nici o alegere, e o stare de fapt.

Suntem atât de captivați de ideea de colivie încât uităm că natura ne-a făcut liberi. Fugim întreaga viață de lumină întocmai orbilor lui Sabato, suntem o congregație de orbi anemici ce fugim de-a lungul și de-a latul planetei doar pentru o destinație. Niciodată cea finală, sau cel puțin pe aceea nu o vom alege noi.

dasichh

 

Din păcate a spune ” Sunt liber” nu este decât o propoziție cu valoare de adevăr. ”Sunt liber” nici nu trebuie rostit, scris ori șoptit. ”Sunt liber” face parte din povestea aceea fabuloasă pe care o auzeai când erai copil: ” A fost odată ca niciodată, un om. El trăia și credea că trăiește, ceea ce din fericire pentru el nu-l făcea să vadă că trupul său se atrofia cu zi ce trece. Eu trăiesc, vorba aia, Cogito ergo sum ! , îi spunea creierul neîncetat. Până în clipa în care omul nu a mai auzit nimic. ”

Până atunci , mă întind pe pământul ud, mă bucur de energia lui și îl îmbrățișez ca pe cel mai frumos bun de preț pe care nu o să-l am niciodată. Mă bucur că nu posed nimic la fel cum mă bucură aerul crud al dimineții alături de tine.

Iar acum mă bucur de secundele minunate în care mintea mea a încetat să se mai dea drept mine.

Read Full Post »

” Un cocostârc plimba o secure prin fața căilor domnului. Copiii bezmetici alergau în sinea lor după mucuri de lumânări arse. Cineva striga: – Iată otrava, iată sarea neagră a curelei tatălui.

Un individ gorilă se lupta cu cercurile vicioase ale unui butoi de vin finlandez. E o durere surdă în coasta străpunsă a cerbului, un clondir de cristal îi iese din abdomen și se încinge pe alocuri cu usturoi granulat.

Spasme, spasme, spasmofilie de iarnă: din doi în doi ani, stăpânii mondiali ai petrolului vin și îi încing abdomenul cerbului cu picioare de elefant putrezite.

A venit cineva , striga o voce a realității primordiale, un ecou ce se auzea din interiorul unui cub Rubik, un cub presărat cu probleme elementare din care universul de autoflagela pentru a produce miasme ascunse. Există lucruri imposibile, lucruri care odată crezute, devin posibile. Iar posibilul este cel care ne sperie de fiecare dată. Imposibilul – o idee.

Omul din întuneric era scârbit și speriat de umorile femeii-elefant… aceasta s-a trezit mușcată de câini fioroși pe care ea însăși îi primise în curtea Vomitoriumului principal.

Pe o străduță de catifea se odihneau ideile fundamentale ale unui filosof cinic, un filosof fără sistem.

Exact pe asfaltul negru pe care se așezase de bunăvoie , filosoful din întuneric o fuma pe femeia-elefant.

-Fumează-mă! , strigă femeia elefant cu ultima suflare. ”

555898_293980410728501_73922888_n (1)

 

pe o altă pagină a caietului scrie:

” Cu mâinile cuvintelor,

dimineața, țigara, sânii iubitei,

cafeaua rece, ochii iubitei,

cearceaful cald, trupul iubitei,

gândurile mele, visele iubitei,

hainele mele, mângâierile iubitei,

numele obiectelor, poeele iubitei…”

 

 

Read Full Post »

Curți albastre în asociații libere, undeva se ascund niște litere prăfuite, înnămolite și curățate ca pe cartofii găunoși de decembrie. Te lovește toropeala imediat ce o parte incomensurabilă din ceață se depresurizează sub imperiul autoanalizei. Un om se apleacă și privește într-o fântână, ascultă vocile nopții și ascunde în sine abisul existenței. Suntem fluturi prinși prea aproape de filamentul becului, ducem poveri uriașe în spate de parcă Atlas e AlterEgo-ul arhetipal al mulțimii nevrotice. Nevroza, considerată de cei din Evul Mediu o boală incurabilă și legată indisolubil de nebunie, își cere uneori drepturile ei. Gândaci de felurite culori te îndeamnă să nu ajungi la iertarea de sine. Și dacă lucrurile nu converg spre o reconciliere, dacă echilibrul cu care ne mânjim piepturile nu e cu adevărat prezent, va exista oare o stație în care trenul conștiinței se va odihni?

Ignoranța nu e o virtute, iar sensibilitatea pare să fie folosită uneori drept mască motivatoare a fricii de eșec, ceea ce nu demonstrează decât frica oamenilor de a se cunoaște pe sine.

Oamenii sunt în genere egoiști iar truisme de-astea mai posed, ce e mai grav e când aceiași  oamenii , de regulă cei egocentrici, neagă realitatea și își construiesc o bază lunară pentru introspecțiile și așa destul de rare și superficiale. O spoială de caractere, să proiectezi  asupra altora toate acele sentimente paradoxale ce ne  demistifică lumea noastră atât de atent construită?? De ce?

Negarea ucide. Restul e tăcere deformată.

Acceptarea- iată un proces anevoios în mijlocul căruia poți afla dacă fie te iubești, fie te urăști(ca și când acestea nu vin la pachet prin simplul fapt că astfel este construit psihic un individ cu conștiință) , una din aceste poziții fondează sentimentul de a exista.

A fi este o abreviere a lui ”a fi iubit” sau ” a fi urât”. O fată de ghindă se întreabă, fără a proiecta inutil, de ce mulți semeni nu aleg să-și înțeleagă ”rănile prin efracție”?

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »