Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘insomnii’ Category

”-Plecați de aici domnule, o să vă fac să suferiți ca un câine și o să vă spun că vă iubesc! O să am această scuză neobrăzată!spuse Alice tânărului din fața sa. Plecați de aici cât mai sunt eu conștientă, când încă nu am devenit vârcolac pe deplin. Nu sunt ce căutați dumneavoastră, domnule, eu caut doar să fac oamenii să sufere, nu simt nimic, vă spun că vă iubesc ca să vă introduc și mai tare în lumile mele demente, sadice în care vă voi chinui în ultimul hal. În Infern trăiesc doar astfel de ființe domnule, ființe care își fac bine meseria , nemernici de-ăștia de suflete , cum îi numesc oamenii.

Cumva știți că și Cocoșatul de la Notre Dame iubește? Ce curios, domnule, ce curios! Dar vă rog, haideți, faceți pași afară din dungeon, până nu mă pierd cu firea. Ce căutați aici? De fapt, de ce căutați? De ce aveți nevoie de căutare? spuse Alice furioasă .

– Nu domnule, nu, nu vindem flori în Infern. Încercați la cealaltă ușă!”

Poveste scrisă și povestită de Pisica de Cheshire.

 

Read Full Post »

Fiecare om pe care îl privești îți creează o imagine în minte, mie cel puțin așa mi se întâmplă. De exemplu, când o văd pe mama , văd o plăcintă cu brânză dulce din copilărie, când îl văd pe tata văd rafturi întregi de cărți, când îl văd pe vărul meu îl văd pe domnul Goe cu pălăria de mariner. Ce-i drept imaginea se poate schimba în timp.

Am cunoscut acum ceva timp un tip interesant. Pentru el am imaginea: fagure cu miere.  Un fagure construit din cărămizi uriași, mov și galbene din care se scurge ca și mierea, un suflet de aur negru-alb în timp ce mii de albine îi construiesc în continuu pereții fagurelui.

Da, deci om interesant. Dacă îi privești ochii îndeaproape cu siguranță că vei vedea în pupila fiecărui ochi înfiptă imaginea și , în același timp, ideea de fagure.

Și atunci când ochii lui clipesc, miere dulce se prelinge pe genele lui, ca niște aripi de flutur beat de lumina prea puternică a Lunii. Căci acest tip interesant, care are un fagure de miere dulce în el , privește  o lumină puternică și se minunează cum nu se topește ceara din el de atâta lumină călduroasă.

Acest tip interesant e un fagure cu miere cu ochi de fagure cu miere, cu degete din ceară de albină, cu buze ca două firicele aurii de miere, cu colțurile gurii  ca niște pereți perfecți ai unei celule de ceară din fagure, cu un păr ca o miere care se prelinge din preaplinul fagurelui-creier, se prelinge în afară și curge într-un râu maroniu-auriu de miere delicioasă bănuiesc.

Și acum urmează lecția:

Tipul meu interesant este fagurele meu cu miere. = Propoziție afirmativă ce te îmbolnăvește aproape de atâta posesivitatea agresivă.

Tipul interesant căruia îi privesc fizionomia acum este un fagure de miere care îmi place așa de mult că o să renunț la cura de slăbire și o să gust niște ….. miere. = Propoziție cu valoarea de adevăr dacă și numai dacă tipul interesant nu e un Bou.

Despre Bou într-o lectură viitoare.

Read Full Post »

Adevărata mea viață începe în fiecare zi după ora 00.25 AM.

Până atunci mă prefac că sunt moartă, doar ca să nu fiu bănuită de viața din mine.

Sunt în interiorul unui preaplin în fiecare noapte numai și numai după ora 00.25.

Ziua mă prefac moartă iar noaptea mă trăiește viața cu sălbăticie.

Ziua sardină , noaptea sirenă din adâncuri. Ziua o platoșă strălucitoare, noaptea fascicul de lumină. Ziua veselia disimulată a măștii, noaptea libertatea goliciunii.  Ziua gunoier, noaptea reporterul lumii.  Ziua frigidă, noaptea nimfomană(a se citi poftă de viață, hah!). Ziua pereți plini de desene, noaptea un veritabil tavan gol.

Ziua aici, prin aici-ul ăsta, noaptea acolo, în irealitate. Ziua sardină, noaptea sirenă din adâncuri.

În fiecare noapte după ora 00:25, dau drumul grădinii zoologice: nu mă mai tem de miile de lumi care iau naștere în ochii mei din prima secundă în care încep să trăiesc.

Azi noapte am comparat două voci destul de interesante fiecare în felul lor : una era ca o gutuie coaptă toamna devreme, îngropată în puf galben și maroniu, iar cealaltă ca o apă caldă ce spală gutuia de puful său caracteristic și o pregătește pentru a fi savurată,mirosită , poate chiar devorată.

Read Full Post »

Colecționarii sunt niște persoane teribile. Nu mi-au plăcut niciodată. Doar că uite azi mă joacă singur rolul ăsta de colecționar. Azi am colecționat niște:

 

 

 

” Azjung!

bătaie de jos , e in regulaz, iți rupe capuș.

poate începiuse deja, sunt curis cât mai rezista,  dar chiar imoi pare.

da, un alt fel de as pune sin senin si nu numai ,

esti cuva paranoică”?

”aiurera, auiurea”  orice poate spune asta., un plus nenencesar cuvintelor

și o să ne ma azim? am ramas siomgur,

ne imleticim pt ca

ca o reliva

am vazut ce inseamna afdancimeaa!

stângaci. dar din fufulet.

nu maisppoin niminc vorect, nu esist si mie…

sa fiu haunele care te

mă dezbaracă.

si porispa, vrând-nevrâns, se trece in alta etapa alchomoca

la care esti loiber sa nu

inteșegi ? nu stiu, timt trist

nu am nici o paparare, sau inaopi nu realizez

azi ca ne intalcnim, siurea prin…

atat de iuncet, ziua întreabă, atat de lipsitat de

undevha

cand am citrit…o sa spun numai nimernicii, cand nu isi mai au semsiul.

Ajutoer!!!!

nu estista asa cega

cu acewleasi vuvunte, bubinte

de domoneata m-am stand umfalt

da, eu de bădoresc

ce minuenne!

onirice orice.”

 

 

 

Acte ratate în plural. Sublim. O poveste a vieții pescuită din cuvinte noi, greșite ziceți voi , scoase din context și reproiectate să îți spună altceva.

Și în timp ce le scriam aici mă gândeam dacă nu cumva fac un sacrilegiu oribil că le las să se joace pe aici. Apoi mi-am dat seama că măcar o dată în viață ar trebuie să le dăruiești oamenilor un ”mmmm” delicios, din suflet. Ce dacă o să-i doară în cur și o să se mire de nebunia ta, merită și ei un sărut din Olimp.

Cu toate că ei o să interpreteze ”mmmm-ul” tău ca o scremere vestitoare  de travaliu excremențial.

Read Full Post »

Dicton: ” Mama, cât au nevoie oamenii să doarmă?”

                                                            Fata de ghindă, 5 ani.

 

Ieri m-am uitat la oameni în metrou. Pot să recunosc un insomniac dintr-o singură privire, mă gândeam atunci și am alunecat într-o stare de visare  care s-a soldat cu ajungerea mea în celălalt capăt al Bucureștiului fără intenție.

……… pentru că în somn am murit de fiecare dată. Somnul e o binecuvântare pentru cei care refulează ideea normală a somnului. ȘI mai departe este vorba de ce apărare are fiecare.

Eu una joc un rol de psihopată cu somnul. Mă mint că nu știu că e moarte iar la trezire mă mint că n-am pierdut ceva din mine prin somn. De fapt, ceea ce se pierde e irecuperabilul. Nici o lucrare dentară nu ar putea să-mi refacă bucățile din dinți pierdute prin somn, nici zece seturi de extensii nu ar putea să-mi înlocuiască firele de păr cedate pernei prin somn, nici o cremă placebo-minune din lune nu ar putea să-mi șteargă ridurile fine dobândite în somn.

După furtună urmează o tăcere monumentală. După insomnie urmează un somn comatos în care inconștientul tău umblă bezmetic pe toate câmpiile Elizee posibile. Te trezești când nici săracul inconștient nu se mai suportă pe el însuși. Te-ai trezit.  Acum apărările sunt instalate, platoșa încorporată, masca falsă a conștientului intră în firescu-i rol. Te uiți în oglindă: bucăți dintr-un dinte lipsesc, fire de păr moarte sunt pe pernă, riduri fine sunt sculptate pe chipul brăzdat de cearcăne. Durerile reapar în umărul stâng, nările ustură de atât aer nefiresc, plămânii au tendința de a eșua la fiecare secundă.  Ochii??? Ei da, ochii aleargă bezmetic după percepțiile senzoriale necesare.  Pentru că e nevoie de echilibru după somn, omul privește, respiră, miroase, înghite în sec, își atinge părți ale corpului. Poate vrea să se asigure că nu a murit nici de data aceasta.

Mai târziu, intervine vocea.  Gata . Masca e repusă în funcțiune total. S-a aprins lumina. Primul cuvânt al omului dimineața e ca sunetul de pornire al Windows-ului . E certitudinea că nu suntem morți. Căci vocea înseamnă că viața poate continua. Până la următoarea moarte.

Pentru mine, somnul e ironia morții. Râd de moarte prin somn, mă joc cu ea. Partenerul meu de joc e moartea.(nu știu dacă există alt partener pentru altcineva). În timp ce mă joc de-a somnul cu ea, mă gândesc că poate moartea se va păcăli, va crede că am murit cu adevărat și mă va șterge de pe catastif. Voi deveni nemuritoare din secunda în care moartea mă va sări.

Uneori omul se întreabă dacă nu cumva își dorește să moară dacă nu vrea să doarmă. Insomniacii ăștia nevrotici suntem noi, grupul celor prea neserioși ca să putem juca rolul ăsta fals cu moartea. Noi suntem ăia cu Toma Necredinciosu”.  Noi o vrem pe aia adevărată. Moartea veridică. Noi suntem Grupul-oamenilor-prea-sinceri-pentru-a-se-mai-juca-de-a-moartea, Grupul-răzvrătiților-împotriva-măștii.

Doar pentru că am mai multă viață în mine nu înseamnă că ar trebui să fiu pedepsită să dorm la fel de mult precum ceilalți oameni.  Eu n-am nevoie de atâta somn.

Insomniacii suntem o altă specie de maimuță mai evoluată care nu mai are purici de tare mult timp, dar se mai scarpină din când în când și asta dintr-un gest reflex, dintr-un stereotip greu de uitat. Noi am înțeles că trebuie să acceptăm  moartea ca pe un sens fundamental și am ales o altă cale prin care să ne scurgem către.

N.B. Cine vorbește la persoana întâi plural??? Freud spune că schizofrenicii. Eu cred că cei care vorbesc la persoana întâi plural știu ceva.  Sunt cei care au înțeles că în fiecare din noi există un infinit, o multitudine de eu, o sumă de identități în scurgere către.

Read Full Post »

Azi am văzut zebre pe stradă. Drept pentru care am intrat în fiecare magazin din drumul meu și i-am întrebat dacă au nasturi de vânzare. Mă chinuie o idee cu nasturi. Trebuie să fac rost de ei și să îi așez așa cum vrea mintea mea. Nu în cutii pe culori, nu pe palton sau pe spatele rochiei mele de vară. Pe pereți sau în circumvoluțiunile creierului meu. Acolo le e locul.

Mi-e greu să mai înaintez pe stradă, cum ies dintr-un magazin care nu are nasturi, mă cuprinde un tremur și sunt sigură că dacă nu mă calmez am să sparg tot bufetul cu vase de porțelan din pavilionul urechii  în cutremurarea mea. Trag aer tare în piept și mi se pare că am tras pe nas niște bucăți albe de mătase lungă, ca niște perdele ce ies din pălăria unui elegant indian uriaș.

Realizez că am nevoie de somn. Mă pun în pat și dorm cu nasturi înfipți în   toate circumvoluțiunile creierului. Când m-am trezit, mi-am dat seama că mulți oameni vor să mă facă să cred că nu mai există nasturi și pentru mine. Poate chiar așa e, oamenii au nasturi doar pentru ei, pentru hainele lor, pentru cutiile lor de nasturi. De-aia și nasturii au devenit pe bani. E ciudat, îmi doresc atât de mult niște nasturi maro și verzi închis și nu aș vrea să dau bani pe ei, aș distruge toată dorința mea de a avea nasturi. Așa că am să vin din casă în casă și am să cer nasturi. Dacă nu vor vrea să îmi dea, o să îi fur, o să îi tai de pe hainele lor, la metrou, în piață, la cursurile de master, în club, în familie. O să vă iau nasturii pe care îi merit. Îi merit pentru că mi-i doresc, voi doar vă folosiți de ei.

Mi-am dorit toată viața nasturi pe care să îi fumez, să îi trag pe nas,prin vene, pe gură sau pe orice orificiu pe unde îmi mai pot administra droguri ușoare. Cred în drogurile pe care mi le administrez cu buna știință, după prescripția instituită de mine.

Aaaa,da, să vă zic ce vreau să fac cu nasturii. Să fac un copac. 

Read Full Post »

L-a  văzut pentru prima oară într-un parc unde ea se elibera de nămolul lacurilor în care a călcat fără vreme. El, nu știu ce făcea,  ea niciodată nu a știut ce face el. Ideal zic.

Se știau de ceva timp, suficient cât să le zboare prin cap dopamină la pungi de 10 kilograme și endorfine care nu se găsesc nici în cea mai a dracului ciocolată.

I-a spus imediat cum i-a privit chipul atât de interesant: ”Fără sărut! Te rog, asta e singura regulă, nu vreau să mă săruți !” S-au prins de mâini și au plecat spre un insectar părăsit în care mai rămăseseră doar boldurile cu gămălie roasă cu care fuseseră insectele prinse și pânze de păianjen vechi ,prăfuite.  Acolo au făcut dragoste cu toate părțile corpului lor , fără buze însă. Pe ele le-au lăsat să participe ca și spectatori ai acestui iureș aiurizant. Când a vrut să coboare din insectar,bărbatul a oprit-o cu un  gest ferm al mâinii sale stângi perfecte: ” Mai stai aici, nu aș vrea să plec acasă deocamdată, acolo pânzele de păianjen sunt ascunse sub un covor fermecat care emană niște substanțe halucinogene asemănătoare dopaminei din pungile  noastre ieftine de 1o kile!”

Femeia se întoarse către el cu un zâmbet imens pe fața încercănată. I-a zâmbit cu toată ființa, cu toată fața, inclusiv cu buzele flămânde. El pune mâna stângă din nou în mișcare și îi atinge buzele tinerei : ” NU cred că pot să respect regula! Cine dracului te-a învățat oricum că trebuie să ai reguli la război? Vreau să te beau!”

Femeia tace un moment cu ochii închiși.

-” NU, nu mă săruta. Fără sărut. Dacă mă săruți, nu mă vei mai vedea niciodată. Dacă mă săruți, mă pierzi!”

-NU vreau să te pierd, spuse bărbatul și cu buze flămânde, bău toată ploaia caldă de pe buzele fetei.

Un cocktail de droguri grele: plumb, mercur, plutoniu, uraniu,  și alt aer radioactiv o aduce pe femeie în stare de plutire pe asfaltul tavanului. De acolo, plutind, ca un balon umplut cu gaz ilariant, șoptește:

-”Nu știi să asculți reguli, domnule     ! sau cumva tu știi ceva? Cumva știi de la bun început că eu nu dețin astfel de lucruri? că regulile sunt inutile într-un ecosistem atât de sălbatic prin sine? Cum aș putea eu să am reguli când eu nu mă am nici pe mine?”

-”Stai liniștită, nu trebuie să te temi niciodată de radioactivitatea naturală.!”

Astfel spuse Orfeu și cu mâini sigure și puternice o culese pe Euridice de pe tavanul plin de pânze de păianjeni morți. Astfel Euridice ajunse lângă Orfeu și mâinile lui. Pe care le-a.

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »