Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘nevroză’ Category

” Sisif tot urcă la piatră

Cu gânduri concupiscente

De ostracizare socială

Când piatra coboară,

Sisif se odihnește între-oglinzi

Vicariante.

Uneori mai suspină când își bea ceaiul

Și citește ziarul:

„E timpul pentru porția de aloerotism”

..ca și când exigențele și educația morală

ar putea vreodată substitui

Iubirea.

„Nu erotizăm absențe!”, scria

pe poarta de intrare în Agape.

Acolo Sisif ponta foaia de parcurs

pentru eternitate.”

Fata de Ghindă, februarie 2018

Lui Sisif nu i-a spus nimeni însă că truda lui vocațională nu este una de natură constituțională și că piatra este eminamente facultativă.

Munca lui îi părea lui Sisif eterna compulsie la repetiție, piatra invizibilă a omenirii: continuăm să-l recreăm pe Dumnezeu ca pe un loc unde să putem pune la adăpost lucrurile bune din noi înșine, pe care riscăm să le alterăm, într-un melanj amăgitor, dacă le ținem la un loc cu toată distructivitatea din noi.

Și atunci urcăm piatra, o prăvălim la vale,o distrugem și o recreăm, scotomizând la nesfârșit frica de libertate, frica de a deveni persoana care suntem.

Read Full Post »

M-am dezbrăcat încet, fără clipiri inutile ale genelor abile, fără să  caut să ascult sunetul timpului care trece prin materie ,

M-am dezbrăcat privindu-te cum șoptești : “Eludează-mă, eludează-mă!

Goliciunea mea  iernatică  e  NUditate, gândești tu, același fel de a arăta doar NU, o eludare paradoxală,prelungirea amniotică a unei ecografii făcută unui organ intern abscons.

Vulnerabilul e digerabil doar în nuditatea internă a unui aparat psihic definitiv provizoriu.

Placa zgâriată a compulsiei la repetiție, fractaliul din care germinează fixația care devine

Așa cum este,

Adică, provocatoare, toxica fixație.

Orice vulnerabilizare e visul de împlinire a refulatului. Cum asculți de gândul cel dintâi, necesitatea socială a ascunderii Sinelui,

în fața unei transparențe, în spatele fricii ?

1bc46a835fa3546fd55f49d51861afef

Miroase  a foame patologică de a depăși norma ereditară, încă o porție, încă una până la următoare reactualizare a sinelui.

Învăț să nu mai caut momentul numit frumusețe, aleg să îl părăsesc în clipa lui culminantă, nealegând prelungirea inutilă a unui moment punctual.

Pentru restul, pentru ceea ce simt, cred, cunosc ca fiind simțire, pentru acest rest, îmi păstrez întregul ascuns sub clipirea genelor abile, fără să mai las cuvintele să definească nespusul.

to be continued

Read Full Post »

Din categoria compulsivă „zbatere”:
Sunt şi am:
susurul asupritor al roților de film imaginate. Zborul umbrei unei muşte pe pereții caietului.
un pescăruş aşezat pe o brichetă subterană. poze nupțiale puse drept semn arătător. Pietre colorate cu sarcasmul morții de la radio.
Liniştea din timpul furtunii, momentul în care timpul crede că ne păcăleşte; în fapt, ceasornicarul schimbă în tot acest timp rotițele mecanismului pe care ne pricepem atât de bine să-l distrugem zilnic.
image

sunetul de orez al hârtiei ce trece subtil şi erotic pe o limbă roşie. liste deşănțate lăsate în desuetudine printre bilete de film furate. mersul extraterestru prin casă.
efectele retroactive ale rănilor oculte peste care se picură alcool sanitar lăsat 2 ani în soare.
doliu de neaparținere.
-„nu mai venerați doar urechea tăiată a lui Van Gogh! le-aş striga barbarilor dacă asta ar însemna sa accept ruşinea că şi eu sunt unul dintre aceşti barbari.

Read Full Post »

„Prezența cuvintelor ne garantează absența restului” Maurice Blanchot
Se oprise din fuga nebunească a lucrurilor „de făcut”, înşirate compulsiv pe liste, ca să-şi asculte teribila violență de a auzi durerea. acea durere primară, angoasa fundamentală de care suferă, îşi închipuia el, toți oamenii ce au ochii inegali.
– Aiureli, lacrimi necurse la timpul lor , se îmbărbăta el la micul dejun în timp ce-şi aduna cearcănele din visele nopții.Prietenia mea cu monştrii templului numit insuficient de sumar trecut trebuie să înceteze. să trec şi asta pe listele zilnice ?
image

Astfel de gânduri îl puneau deseori în situația de a se privi, fără un interes real în afara aceluia de a surprinde golul (dar durerea, pot să o ating? ) , în oglinzi întotdeauna prea potrivite.
asta îşi dorise întotdeauna, aici era şi conflictul. prefera să dorească ceva, să jinduiască într-un posibil nealterabil şi să lase posesiunile pe seama celorlalți. tot ceea ce ajungea să aibă , nu mai era dorit.
– Dar ce anume asigură existența mea atunci? ma poate defini doar locul meu într-un univers simbolic?
Îşi spunea aceste lucruri cu voce tare , ca şi când avea nevoie să spere că este mesagerul propriei scrisori.
un soi de iluzie necesară pentru sentimentul fals de aparținere a propriei ființe.

Read Full Post »

”Unii autori ne asigură că, cu puțin timp înaintea victoriei creștinismului, o voce misterioasă gonea peste țărmurile Mării Egee spunând: Marele Pan a murit”

Michelet, La Sorcière

Oamenii ma-ntrebă unde sunt lately. Unde scrie acum Fata de ghindă? Ghinduțo, ești bine?

Mai există oameni care se bucură că Ghinduța a dispărut la nivelul aparențelor. Nu am înțeles niciodată  cum oamenii pot sta în continuare la masă linișitiți când râsul malițios al lipsei de conștiință sună teribil de găunos în sinele fiecăruia dintre aceștia. Au fost oameni care mi-au spus că nu e corect că nu mai scriu; deja nu mai scriam doar pentru mine ci și pentru ei . Oare nu înțeleg că există o responsabilitate atunci când vrei să exiști online? Trebuie să exiști pentru tine și apoi, ca parte din întreg, pentru ceilalți devoratori de frământări și indiscreții.

Am tăcut. Am tăcut precum un copil care e scos la lecție și întrebat fiind cum miroase narcisa , el răspunde prin tăcere. E greu să-ți asumi mirosul unei flori, e greu să spui oamenilor că singurele lucruri pe care le poți numi ale tale sunt senzațiile.

Senzația că o floare miroase precum tine. Senzația de eliberare care vine atunci când îți ții în mână părul tăiat: părul nu îți mai aparține.

Acel sentiment înfricoșător de eliberant al certitudinii: nu există nimic în afara mea care să-mi aparțină. Dacă posed mai multe nu înseamna că sunt mai mult.

Nu cumva oamenii valorizeaza prea tare niște lucruri atât de abstracte?  Nu cumva alergăm într-un dans frenetic să aflăm cine sunt ceilalți, ce-i definește în speranța deșartă  a unei regăsiri a măcar unei părți din ceea ce credeam că suntem în trecut?

1175007_633377753353915_1846746243_n

Se numește reactualizare a sinelui mă liniștesc cărțile pe care le consult întocmai unui bătrân cu pleoapele arse de soare.

Se numește angajare disperată în căutarea fericirii îmi spune câmpul meu vizual. Modul în care luptăm cu abnegație să ne știm fericiți vine în totală contradicție cu natura umană.

Suntem o  societate de oameni cunoscuți pentru nefericirea lor:  singuri, neliniștiți, veșnici căutători ai Pietrei Filosofale, deprimați, distructivi, dependenți de propriile insule virtuale unde ne ascundem în nopțile fără mirosuri, – suntem oamenii care se bucură când au reușit să omoare timpul pe care se străduiesc atât de mult să-l economisească.

Dacă eu sunt ceea ce posed și voi pierde ceea ce am , atunci cine voi mai fi eu ? 

Ce mai face Ghinduța? mă-ntreabă oamenii.

Ghinduța tace. Ascultă pe ceilalți cu același zâmbet liniștitor al ”nefreamătului”, își taie părul în scop paradoxal, învață să folosească tacămurile și acolo unde le este locul, în farfuria cu mâncare, învață să să-și scrie numele când deja a scris un roman.

Ghinduța încearcă să-nvețe să meargă. Poate nu am plâns niciodată aici, poate am preferat din motive pur raționale ca oamenii să mă vadă o stană de piatră plină de cinisme și sarcasm bătut în cuie obstinate, poate am păstrat masca unei tipe cu gânduri pașnice și pline de THC, poate am jucat toate aceste roluri absolut necesare.

Dar poate nu am spus niciodată faptul că Ghinduța nu știe să meargă. Ea fie aleargă ca și când o să găsească certitudinea unui răspuns venit prea târziu, fie stă inertă, lipsită de orice mișcare sau rictus al feței și privește ore în șir pe fereastră viața.

Ghinduța nu a învățaț niciodată ce înseamnă să flanezi, să mergi la pas domol și să îți privești picioarele cum te ascultă. Fata de ghindă a trebuit să îndeplinească masochist toate așteptările legate de maratoane internaționale și de sesiuni de concentrare asupra lacrimilor altora.

Ghinduța nu e un erou și nici o victimă. E doar un om care învață să meargă. Există o lecție a măsurii? Cu siguranță nu. există însă acel timp pe care-l numești al tău în speranța disperată că va trece fără de tine.

Tocmai de aceea nu știe nimeni de ce trag clopotele.

Read Full Post »

Timpul mă separă în ultimul timp între plăcerile extatice din brațele Echtului și paradoxul timpului melancolic, acolo unde orice paradox ține de enigmă, de întrebare, împotriva răspunsului, oricare ar fi acela. Un paradox împotriva cauzei, acest întreg travaliu al melancoliei , interminabila perspectivă sub umbra căreia mă cutremur în plăcerea fină  de a lăsa viața să curgă. Fără dozări manipulante, fără încercări bezmetice de a demonstra ce nu se poate explica.

Mă conduc eu însămi ad absurdum , cu speranța cea bună că există calea mea și că mai departe de aceasta nu există decât paradoxul sfârșitului. Ceea ce ochii minții refuză să vadă este simpla evidență că drumul nu se schimbă niciodată ci doar percepția mea asupra lui.

644364_10151490795895359_1343333552_n

În spatele incapacității de a fi singur, dincolo de confuzia dintre absență și dispariție, se profilează din ce în ce mai adânc acele  obiecte ale resentimentului, oameni primitivi ai sufletului meu care, paradoxal, sunt  de neînlocuit, în aceeași măsură în care caut obsedant să mă exorcizez de ei.

În lumina vie a ultimelor evenimente, viața, in genere,  nu conține decât adevăruri provizorii, definitiv provizorii. Realitățile sunt asemenea și de aici timpul nu se mai înfățișează niciodată ca atare.

Eul meu, dragul de el, pornește de acum să-și hrănească propriul vis, cel de a pune toate ceasornicele la aceeași oră, de a împăca Eu cu mine însumi.

Acea speranță bună, visul cel fără de  somn, finalul luptelor, începutul păcii, reunirea celor vii și morți din mine, trecut și prezent, înauntru și afară, prea mult și prea puțin, masculin și feminin, suflet și corp.

Am pornit.

Read Full Post »

” After being-doing and being done to. But first, being” –  D.W. Winnicott ” Creativitatea și originea ei”.

În oglindă suntem aceiași Narcisi triști tânjind după universul fără de timp , oglinda de care se leagă o idee fixă : nu a existat nici un obiect înaintea mea.  Și ce dacă suntem și dumnezei peste universul nostru, Suntem atâtea roluri precum o ceapă tânără cu foițe fragede și usturătoare. Printre rândurile de cuvinte pierdute s-a aprins lumina însă. Da, sigur că multe lucruri sunt neclare în continuare însă neclar nu înseamnă nimic, neclar nu va fi niciodată egal cu negru, gol, vid. Mi-am umplut nimicul , îmi spun și mă surprind vanitoasă-n oglindă. Știu că oglinda nu o să fie niciodată un Cine așa cum acel Ce din fiecare este deloc întâmplător.

Se numește fericire atâta timp cât fiecare își perpetuează universul. A fi nu definește pe nimeni în totalitate. Și uneori mă întreb de ce mă întorc la vechile dileme între a fi și a avea, de ce poposesc în alegeri de obiect infantile și încotro mă îndrept. De ce mă neliniștesc de fiecare dată când nu mai înțeleg ce este fundamental, partea sau întregul. Idei fixe și obsedante din detaliul preludiului cu oglinda.

Poate cu , până la urmă, cu toții am pornit  din Marea Mamă fără de organizare împliniți de legile universurilor fiecăruia din noi.

1376544_247505855403494_604981720_n

Acea cale de mijloc după care tânjesc e unul dintre lucrurile pe care nu mi le permit deocamdată. Pentru că există ritmuri muzicale ce mă scot din determinismul ce mă zbate simpla existență. Mă trezesc la viață în modul meu bipolar cu căștile în urechi, la ceartă cu Supraeul. Vechiul dialog pe cale de a fi anihilat întocmai unui balon ce se dezumflă într-un timp destul de bine determinat.

Să nu mai judecăm până și cuvintele. Nu știm să ierarhizăm cuvintele, deși viața ne obligă să o facem.

Read Full Post »

Older Posts »