Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘nevroză’ Category

Timpul mă separă în ultimul timp între plăcerile extatice din brațele Echtului și paradoxul timpului melancolic, acolo unde orice paradox ține de enigmă, de întrebare, împotriva răspunsului, oricare ar fi acela. Un paradox împotriva cauzei, acest întreg travaliu al melancoliei , interminabila perspectivă sub umbra căreia mă cutremur în plăcerea fină  de a lăsa viața să curgă. Fără dozări manipulante, fără încercări bezmetice de a demonstra ce nu se poate explica.

Mă conduc eu însămi ad absurdum , cu speranța cea bună că există calea mea și că mai departe de aceasta nu există decât paradoxul sfârșitului. Ceea ce ochii minții refuză să vadă este simpla evidență că drumul nu se schimbă niciodată ci doar percepția mea asupra lui.

644364_10151490795895359_1343333552_n

În spatele incapacității de a fi singur, dincolo de confuzia dintre absență și dispariție, se profilează din ce în ce mai adânc acele  obiecte ale resentimentului, oameni primitivi ai sufletului meu care, paradoxal, sunt  de neînlocuit, în aceeași măsură în care caut obsedant să mă exorcizez de ei.

În lumina vie a ultimelor evenimente, viața, in genere,  nu conține decât adevăruri provizorii, definitiv provizorii. Realitățile sunt asemenea și de aici timpul nu se mai înfățișează niciodată ca atare.

Eul meu, dragul de el, pornește de acum să-și hrănească propriul vis, cel de a pune toate ceasornicele la aceeași oră, de a împăca Eu cu mine însumi.

Acea speranță bună, visul cel fără de  somn, finalul luptelor, începutul păcii, reunirea celor vii și morți din mine, trecut și prezent, înauntru și afară, prea mult și prea puțin, masculin și feminin, suflet și corp.

Am pornit.

Read Full Post »

” After being-doing and being done to. But first, being” –  D.W. Winnicott ” Creativitatea și originea ei”.

În oglindă suntem aceiași Narcisi triști tânjind după universul fără de timp , oglinda de care se leagă o idee fixă : nu a existat nici un obiect înaintea mea.  Și ce dacă suntem și dumnezei peste universul nostru, Suntem atâtea roluri precum o ceapă tânără cu foițe fragede și usturătoare. Printre rândurile de cuvinte pierdute s-a aprins lumina însă. Da, sigur că multe lucruri sunt neclare în continuare însă neclar nu înseamnă nimic, neclar nu va fi niciodată egal cu negru, gol, vid. Mi-am umplut nimicul , îmi spun și mă surprind vanitoasă-n oglindă. Știu că oglinda nu o să fie niciodată un Cine așa cum acel Ce din fiecare este deloc întâmplător.

Se numește fericire atâta timp cât fiecare își perpetuează universul. A fi nu definește pe nimeni în totalitate. Și uneori mă întreb de ce mă întorc la vechile dileme între a fi și a avea, de ce poposesc în alegeri de obiect infantile și încotro mă îndrept. De ce mă neliniștesc de fiecare dată când nu mai înțeleg ce este fundamental, partea sau întregul. Idei fixe și obsedante din detaliul preludiului cu oglinda.

Poate cu , până la urmă, cu toții am pornit  din Marea Mamă fără de organizare împliniți de legile universurilor fiecăruia din noi.

1376544_247505855403494_604981720_n

Acea cale de mijloc după care tânjesc e unul dintre lucrurile pe care nu mi le permit deocamdată. Pentru că există ritmuri muzicale ce mă scot din determinismul ce mă zbate simpla existență. Mă trezesc la viață în modul meu bipolar cu căștile în urechi, la ceartă cu Supraeul. Vechiul dialog pe cale de a fi anihilat întocmai unui balon ce se dezumflă într-un timp destul de bine determinat.

Să nu mai judecăm până și cuvintele. Nu știm să ierarhizăm cuvintele, deși viața ne obligă să o facem.

Read Full Post »

Printre clopotele de aur se așează cele ce stau mai departe de monstruoasele tăceri ale oamenilor din zidul chinezesc. Apropos de ”mai departe” , nu mă doare mai departe de propria-mi moleculă, pentru că în afară de mine mai am încredere în cineva , mai departe de mine, în afara mea în același timp încât îmi e înăuntru. Inconștientul se strigă pe sine.

Mi-e dor să mă văd râzând sub aceiași pași albaștri unde se întorc aceleași păreri de rău, aceleași nepăsări, aceiași oameni ce aleg să dea cu lingura-n masă în timp ce universul se fragmentează pe alocuri înspre uitare.

Cine mă ascultă când Nimeni nu tace?

Nu există nici un sunet intermitent al laurilor culeși la apus de soare. NU, laurii sunt mai departe smulși de pe frunți imaginare, imaginare precum toate acele tăceri zăvorâte în bocancul bolnav de coxartroză.

8948_002_fig_006-538x358

Un prieten mi-a spus că nu există lumină decât în instalația pomilor de Crăciun, ca și când doar în copilărie mai găsim acea lumină gratuită și liberă. E o instalație veselă ce mă privește și îmi spune că dincolo de transformarea mea din sirenă în om și din om în moleculă, virus, mai există o apărare: Aceea că a trăi mă lovește în încă. În acel încă ce mă face să sper că nu e nici un animal sălbatic în pădurea în care am ales să poposesc de dragul unor rândunici lovite în fracul lor elegant.

Dubios de tare îmi apare linia cea roșie care nu se oprește decât în momentul în care lumea se separă în Doi. Sunt doi deja ce înseamnă Unul.

Nu, nu , nu există un semn de egalitate. Egalitatea înfrânge suprem.

Ar trebui să mulțumesc cuiva că mă învață să ascult, asta mă face să vorbesc mai bine.

Photo credit: Ai Weiwei, Chinese contemporary artist,

Read Full Post »

M-am trezit deodată pe Lună, spațiu terestru dealtfel însă total necunoscut mie. De atunci îmi tot spun că am să mă obișnuiesc cu noua gravitație și să am să scriu ceva pe ceara pereților. Până acum nu am avut cretă însă acum cred că aș putea să mă povestesc puțin. 

Câmpuri întregi de mac mirosind a lumina aceea , praguri. Sex și inerție. Lucruri binișor comestibile. Lucruri ușor interșanjabile.

E toată un trup, total rupt uneori de ceea ce se numește realitate, departe de toată demagogia orașului interior, departe de loviturile aplicate neregulamentar sub coaste de cei ce-i detestă pletele arămii.  Lacătele sunt ascunse ca de obicei sub pivnițe mirositoare. Ca și când.

Scris suspendat. Se zăresc spațiile ce se încheie mai devreme de departe și oameni ce se încumetă neîncetat să ingere gunoaiele altora: femei cu priviri galeșe și goale de propriile trupuri, departe de tot ce cunoaștem ca unitate moleculară. Lungiți pe spate stau scorpionii albaștri ai luminii din caleidoscop.

”Mă declar total iresponsabilă”, i-am spus zilele trecute și apoi mi-am închis întreaga existență în Oul lui Columb. El mi-a răspuns că vremurile mi se agită și că ar trebui să-mi cos norușorul schizoid mai departe de acea nevroză absconsă a celor fără de taină. Mai târziu m-a întrebat ce cred despre Dumnezeu, i-am spus că nu am nici o părere, nu l-am întâlnit niciodată în ciuda faptului că l-am omorât acum câțiva ani în urmă.

Nu mă întreb cine sunt și nici de unde vin, nimeni nu deține acest răspuns stupid. Singurul lucru asupra căruia planează îndoiala mea este dacă exist au ba.Atât timp când ochii mei sunt deschiși eu și întregul Univers existăm. mai departe de pleoapele-cele-închise se află aproape-dragostea de care vă faceți vinovați. Cu toții am comis o crimă în viață, chiar dacă aceea e doar de a îl fi omorât pe Dumnezeu fără să-l cunoști.

Asta până mai ieri.

Azi, totul se rezumă la a mă întoarce în permanență la mine: sub orice picior de pod regăsesc pași ai mei din trecut, mai departe de tot, mă trezesc dimineața tot în mine. E un sentiment straniu că nu există sentimentul de aparținere nici măcar vis-a-vis de noi înșine, de Eul nostru ce se vrea întotdeauna pe sine ca și căutare. Nu pipăim la întâmplare însă nu cunoaștem nici schema matematică pentru neinițiați.

no job here

Tot ce ne desparte de neființă e însăși neființa, e însăși Marele Eveniment , Misterul Animist. E un drum ce curge către acolo,un drum lăsat atât de liber încât tot ce trebuie să faci este să nu încerci să fi liber, să nu încerci nicicând aievea nimic. Lumea în definitiv e construită pentru a fi contemplată. Bineînțeles, fiind părți din lume, din acest univers, ne putem contempla pe sine, ca fascinantă manifestare de energie, esență și mistere, vechi proiecții ale unor paradoxuri ce respiră. Uneori e interesant să plonjezi în tine, adânc sau să te îneci la ape de suprafață, alteori să plonjezi în nucleul interior, în haosul superb ce nu cunoaște noțiunea de timp.

Atunci, te ridici în picioare, întinzi o mână către Soare, una către Omul ce te privește cu un aer de copil și nu încerci nimic. Exist și îmi strâng Universul în brațe.

Lumea e o poveste minunată a inconștientului nostru colectiv, lumea e povestea noastră preferată pe care o schimbi întotdeauna după bunul plac. Sau te lași înecat și preferi apa, nu valul.

Read Full Post »

Secunde întregi în care rămâi fără de gândire, când creierul tău nu se mai află la conducere sau poate se află și el la conducere, dar trupul tău se trăiește prin el. Când ești doar ochi, urechi, măsele, ficat și plămâni. E un fel de a exista prin a uita că exiști. Doar a uita. Când închizi ochii, cu siguranță omul din fața ta a dispărut și poate că nici nu mai există , nu?

Ce simți când uiți să mai gândești?

– mâinile și picioarele mele dansează tăcute fără de cortină

– ochiul se vede pe sine,

– libertatea nu e un drept, nici o alegere, e o stare de fapt.

Suntem atât de captivați de ideea de colivie încât uităm că natura ne-a făcut liberi. Fugim întreaga viață de lumină întocmai orbilor lui Sabato, suntem o congregație de orbi anemici ce fugim de-a lungul și de-a latul planetei doar pentru o destinație. Niciodată cea finală, sau cel puțin pe aceea nu o vom alege noi.

dasichh

 

Din păcate a spune ” Sunt liber” nu este decât o propoziție cu valoare de adevăr. ”Sunt liber” nici nu trebuie rostit, scris ori șoptit. ”Sunt liber” face parte din povestea aceea fabuloasă pe care o auzeai când erai copil: ” A fost odată ca niciodată, un om. El trăia și credea că trăiește, ceea ce din fericire pentru el nu-l făcea să vadă că trupul său se atrofia cu zi ce trece. Eu trăiesc, vorba aia, Cogito ergo sum ! , îi spunea creierul neîncetat. Până în clipa în care omul nu a mai auzit nimic. ”

Până atunci , mă întind pe pământul ud, mă bucur de energia lui și îl îmbrățișez ca pe cel mai frumos bun de preț pe care nu o să-l am niciodată. Mă bucur că nu posed nimic la fel cum mă bucură aerul crud al dimineții alături de tine.

Iar acum mă bucur de secundele minunate în care mintea mea a încetat să se mai dea drept mine.

Read Full Post »

Despre oameni și locuri din mintea mea și a altora m-am săturat să povestesc, mă lovesc mult prea violent de cuvântul ”probabil” la colțul străzii mele poluate, înapoia mea unde zac cadavre lovite de stupefacție, oriunde mă așez cu palmele albe ascunse cuminte sub mine, oriunde , mă urmărește ceafa eternei indiferențe.

Întreaga existență banal de inconștientă a micilor vrăjitori din jurul meu mă îndeamnă să mă refugiez în tăcere, în lăsarea în pace a tuturor, inclusiv a mea.

Probabil.

Cuvânt otrăvit de colonii de furnici-țesătoare ce-mi rup trupul în stilul caracteristic lor. Mă trezesc în aceeași dimineață lipită strâns de un spate transparent de dureros. Un spate ce se doare pe sine în jurul unor cercuri gigantice. Un Supraeu ce lovește cu biciul în două mâini mici și albe. Cine poate înțelege în câte feluri putem să iubim?

Probabil că nu e nimic de înțeles.

Imagine

” Ai cele mai mici mâini pe care le-am văzut, iată ce mari sunt ale mele!”

” Cândva, într-un ieri neprobabil, am scris cu pensula pe peretele tău ”Hona” , azi mă întreb dacă mâinile tale mici vor șterge certitudinea palpabilă a unui zbor de aripi”

…..mă depărtez tăcută de foaia de hârtie scrijelită și îmi ascult corpul cum strigă: ” Cui îi place să danseze pe moale??? Dansăm pe moale atunci când ne lipsesc coastele , ca și părți anatomice, mai ales acea coastă.”

………….undeva, printr-un geam deschis larg, către ploaie răzbătea vocea modelată de țigări și lacrimi a lui Cohen: ”Hello my love, and goodbye my love...”

Read Full Post »

Epopee de grădină. Lucrușoare de nou-născut în beci. Pe tavan , niște rinoceri cu cozi de hidre. Totul se învârte în jurul unei ape tulburi pe care o port într-un coș de cumpărături. Alerg în căutarea unei străzi, de parcă timpul se va opri în momentul în care îmi voi da seama că nu există stradă cu astfel de nume. Unde mă duc pașii? Îl întreb pe primul trecător. Îmi răspunde că mă aflu într-o parte greșită a țării și că această stradă există, însă nu aici. Conținutul latent al visului mă obligă acum, în stare vigilă, să mă îngrozesc. De cine? De propriile fantasme, de proiecțiile mele sau ale celor din jurul meu? Undeva, am găsit răspunsurile, tot undeva le-am refulat. Starea fizică se înrăutățește: cefalee, dureri stomacale. Parcă mi-aș pune un diagnostic isteric, dacă nu aș fi aflat înainte viroza ce bântuie prin oraș. ”Psihotic, psihotic!” îmi strigă procesele conștiente, astfel de vise sunt manifestări latente ale unor afecte refulate. Mhhh , îmi zic. Trebuie să ajung pe strada aceea, trebuie să îl întâlnesc pe acel bărbat. Pe peretele camerei : tablouri vechi de lemn cu poze antice, oameni morți i-aș numi acum în stare vigilă, apă tulbure de Giurgiu, mobila de lemn, un bar din lemn în spatele căruia se află adversarul meu conștient: un bărbat, un om ce se joacă de-a autoritatea fără să își înțeleagă propriile frustrări. În stare vigilă, primele asociații libere privitoare la el sunt: ” Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă/ Cu o ură neîmpăcată mi-am șoptit atunci în barbă/ Am jurat că peste dânșii să trec falnic, fără pas,/ Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs.”Mai apoi mi-am adus aminte de două obiecte ce nu sunt ale mele și vreau să le dau afară din casă. Istorii neînsemnate, oameni de gumă. Agresiuni. Durere și alte asociații banale.

Pe noptieră, Gellu Naum –proză, cartea iubitului, pe masuța de laptop Sigmund Freud- Interpretarea viselor, cartea mea. Ambele cărți își au autorii într-o aureolă specifică crucilor ortodoxe. Sepia îmi invadează pupila și mă mulțumesc cu gândul că oamenii idioți aleg să portretizeze pe cei ce au murit în culori sumbre și cercuri barbare. Travaliu, travaliu. Mă muncesc psihanalitic, mă lovesc de toate colțurile obiectelor de parcă nu există colțuri, mă mulțumesc cu zâmbetul încercănat al fetiței din oglindă și îmi caut geanta. Trebuie să plec, dar nu știu unde. Poate voi căuta strada din vis, poate voi cutreiera aiurea flanând progresiv spre ieșirea din nevroza visului și, bezmetică, flămândă și cu aer crud în plâmâni , voi ajunge la înțelegerea conținutului latent al visului. Reproș – cuvânt din indice de carte. De ce l-am căutat inconștient pe acesta, de ce m-am oprit asupra lui? Sunt obligată de Supraeu să mă analizez, să nu las nici un gest neobservat. La final, ajung blocată într-o tristețe apăsătoare. Există o spirală în dreptul inimii, ce descrie un cerc, o mandală a egoismului pentru Fata de ghindă. Al cui egoism , ne întrebăm??? O simplă proiecție? Deplasări, deplasări, digresiuni infantile, tensiune 13 cu 32 (în vis mă mira doar minima ce era nefirească), oameni indiferenți, case necunoscute, reproș,reproș, reproș,.Indice dintr-o carte. Ciudat, sau chiar deloc ciudat, inconștientul nostru este construit prin sine din paradoxuri. Ce paradox?

O zi de avisare ce culmina cu un vis înfricoșător. Aș spune că sunt o masochistă cu acte în regulă, ca primă ipoteză: din nou Supraeul, instanța mea socializată îmi provoacă de această dată un vis punitiv. Până pe seară voi afla, îmi voi diseca visul în firuri asociative până ce nu va rămâne decât sentimentul amar că exibiția acestui vis e un mărgăritar ce va rămâne în gâtul porcilor. Întregul vis l-am spus unui singur om, singurului om ce l-ar putea și simți , nu doar înțelege. A mă speria ???? Fără proiecții. Nimeni nu doarme, nimeni nu doare, dar teama de omul pe care îl iubești nu e o realitate decât în măsura în care nu ai reușit să parcurgi procesul negării. Ne e teamă de noi, de propiul inconștient bezmetic, de traume ascunse poate, de cuvântul reproș ales dintr-un indice de nume și termeni.

Un vis. La trezire, o angoasă aparent incontrolabilă, o cefalee ce te face să-ți analizezi poate prea mult cearcănele pictate din oglindă. La sfârșit, un sentiment de pace, de acceptare a refulărilor.

Un sentiment de dort. Zâmbești. Vorbești despre tine când la persoana întâi , când la persoana a doua.

O spoială aici: aproape nimic din visul cel adevărat. Cred că mă ermetizez. Se numește mecanism de apărare, caut să mă apăr de agresiunile celorlalți prin ermetizarea propriului limbaj. Opere incomplete pentru oamenii din Evul Mediu. Nimic din ceea ce e scris aici nu e întru totul adevărat. Ca și când există adevăruri universale, mai ales despre vise. Visului, în genere, îi lipsesc toți adjuvanții de memorie, tocmai de aceea, introducem vigil, în stare conștientă însă involuntar în amintirea visului o serie de lucruri ce par să se ordoneze logic. Inconștientul nu funcționează astfel însă. Teama de demistificare ucide rațiunea adeseori. Erosul meu e atât de excedentar încât balanța între acesta și Thanatos se înclină covârșitor în favoarea Erosului. Iată salvarea.

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »