Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘nevroză’ Category

M-am trezit deodată pe Lună, spațiu terestru dealtfel însă total necunoscut mie. De atunci îmi tot spun că am să mă obișnuiesc cu noua gravitație și să am să scriu ceva pe ceara pereților. Până acum nu am avut cretă însă acum cred că aș putea să mă povestesc puțin. 

Câmpuri întregi de mac mirosind a lumina aceea , praguri. Sex și inerție. Lucruri binișor comestibile. Lucruri ușor interșanjabile.

E toată un trup, total rupt uneori de ceea ce se numește realitate, departe de toată demagogia orașului interior, departe de loviturile aplicate neregulamentar sub coaste de cei ce-i detestă pletele arămii.  Lacătele sunt ascunse ca de obicei sub pivnițe mirositoare. Ca și când.

Scris suspendat. Se zăresc spațiile ce se încheie mai devreme de departe și oameni ce se încumetă neîncetat să ingere gunoaiele altora: femei cu priviri galeșe și goale de propriile trupuri, departe de tot ce cunoaștem ca unitate moleculară. Lungiți pe spate stau scorpionii albaștri ai luminii din caleidoscop.

”Mă declar total iresponsabilă”, i-am spus zilele trecute și apoi mi-am închis întreaga existență în Oul lui Columb. El mi-a răspuns că vremurile mi se agită și că ar trebui să-mi cos norușorul schizoid mai departe de acea nevroză absconsă a celor fără de taină. Mai târziu m-a întrebat ce cred despre Dumnezeu, i-am spus că nu am nici o părere, nu l-am întâlnit niciodată în ciuda faptului că l-am omorât acum câțiva ani în urmă.

Nu mă întreb cine sunt și nici de unde vin, nimeni nu deține acest răspuns stupid. Singurul lucru asupra căruia planează îndoiala mea este dacă exist au ba.Atât timp când ochii mei sunt deschiși eu și întregul Univers existăm. mai departe de pleoapele-cele-închise se află aproape-dragostea de care vă faceți vinovați. Cu toții am comis o crimă în viață, chiar dacă aceea e doar de a îl fi omorât pe Dumnezeu fără să-l cunoști.

Asta până mai ieri.

Azi, totul se rezumă la a mă întoarce în permanență la mine: sub orice picior de pod regăsesc pași ai mei din trecut, mai departe de tot, mă trezesc dimineața tot în mine. E un sentiment straniu că nu există sentimentul de aparținere nici măcar vis-a-vis de noi înșine, de Eul nostru ce se vrea întotdeauna pe sine ca și căutare. Nu pipăim la întâmplare însă nu cunoaștem nici schema matematică pentru neinițiați.

no job here

Tot ce ne desparte de neființă e însăși neființa, e însăși Marele Eveniment , Misterul Animist. E un drum ce curge către acolo,un drum lăsat atât de liber încât tot ce trebuie să faci este să nu încerci să fi liber, să nu încerci nicicând aievea nimic. Lumea în definitiv e construită pentru a fi contemplată. Bineînțeles, fiind părți din lume, din acest univers, ne putem contempla pe sine, ca fascinantă manifestare de energie, esență și mistere, vechi proiecții ale unor paradoxuri ce respiră. Uneori e interesant să plonjezi în tine, adânc sau să te îneci la ape de suprafață, alteori să plonjezi în nucleul interior, în haosul superb ce nu cunoaște noțiunea de timp.

Atunci, te ridici în picioare, întinzi o mână către Soare, una către Omul ce te privește cu un aer de copil și nu încerci nimic. Exist și îmi strâng Universul în brațe.

Lumea e o poveste minunată a inconștientului nostru colectiv, lumea e povestea noastră preferată pe care o schimbi întotdeauna după bunul plac. Sau te lași înecat și preferi apa, nu valul.

Read Full Post »

Secunde întregi în care rămâi fără de gândire, când creierul tău nu se mai află la conducere sau poate se află și el la conducere, dar trupul tău se trăiește prin el. Când ești doar ochi, urechi, măsele, ficat și plămâni. E un fel de a exista prin a uita că exiști. Doar a uita. Când închizi ochii, cu siguranță omul din fața ta a dispărut și poate că nici nu mai există , nu?

Ce simți când uiți să mai gândești?

– mâinile și picioarele mele dansează tăcute fără de cortină

– ochiul se vede pe sine,

– libertatea nu e un drept, nici o alegere, e o stare de fapt.

Suntem atât de captivați de ideea de colivie încât uităm că natura ne-a făcut liberi. Fugim întreaga viață de lumină întocmai orbilor lui Sabato, suntem o congregație de orbi anemici ce fugim de-a lungul și de-a latul planetei doar pentru o destinație. Niciodată cea finală, sau cel puțin pe aceea nu o vom alege noi.

dasichh

 

Din păcate a spune ” Sunt liber” nu este decât o propoziție cu valoare de adevăr. ”Sunt liber” nici nu trebuie rostit, scris ori șoptit. ”Sunt liber” face parte din povestea aceea fabuloasă pe care o auzeai când erai copil: ” A fost odată ca niciodată, un om. El trăia și credea că trăiește, ceea ce din fericire pentru el nu-l făcea să vadă că trupul său se atrofia cu zi ce trece. Eu trăiesc, vorba aia, Cogito ergo sum ! , îi spunea creierul neîncetat. Până în clipa în care omul nu a mai auzit nimic. ”

Până atunci , mă întind pe pământul ud, mă bucur de energia lui și îl îmbrățișez ca pe cel mai frumos bun de preț pe care nu o să-l am niciodată. Mă bucur că nu posed nimic la fel cum mă bucură aerul crud al dimineții alături de tine.

Iar acum mă bucur de secundele minunate în care mintea mea a încetat să se mai dea drept mine.

Read Full Post »

Despre oameni și locuri din mintea mea și a altora m-am săturat să povestesc, mă lovesc mult prea violent de cuvântul ”probabil” la colțul străzii mele poluate, înapoia mea unde zac cadavre lovite de stupefacție, oriunde mă așez cu palmele albe ascunse cuminte sub mine, oriunde , mă urmărește ceafa eternei indiferențe.

Întreaga existență banal de inconștientă a micilor vrăjitori din jurul meu mă îndeamnă să mă refugiez în tăcere, în lăsarea în pace a tuturor, inclusiv a mea.

Probabil.

Cuvânt otrăvit de colonii de furnici-țesătoare ce-mi rup trupul în stilul caracteristic lor. Mă trezesc în aceeași dimineață lipită strâns de un spate transparent de dureros. Un spate ce se doare pe sine în jurul unor cercuri gigantice. Un Supraeu ce lovește cu biciul în două mâini mici și albe. Cine poate înțelege în câte feluri putem să iubim?

Probabil că nu e nimic de înțeles.

Imagine

” Ai cele mai mici mâini pe care le-am văzut, iată ce mari sunt ale mele!”

” Cândva, într-un ieri neprobabil, am scris cu pensula pe peretele tău ”Hona” , azi mă întreb dacă mâinile tale mici vor șterge certitudinea palpabilă a unui zbor de aripi”

…..mă depărtez tăcută de foaia de hârtie scrijelită și îmi ascult corpul cum strigă: ” Cui îi place să danseze pe moale??? Dansăm pe moale atunci când ne lipsesc coastele , ca și părți anatomice, mai ales acea coastă.”

………….undeva, printr-un geam deschis larg, către ploaie răzbătea vocea modelată de țigări și lacrimi a lui Cohen: ”Hello my love, and goodbye my love...”

Read Full Post »

Epopee de grădină. Lucrușoare de nou-născut în beci. Pe tavan , niște rinoceri cu cozi de hidre. Totul se învârte în jurul unei ape tulburi pe care o port într-un coș de cumpărături. Alerg în căutarea unei străzi, de parcă timpul se va opri în momentul în care îmi voi da seama că nu există stradă cu astfel de nume. Unde mă duc pașii? Îl întreb pe primul trecător. Îmi răspunde că mă aflu într-o parte greșită a țării și că această stradă există, însă nu aici. Conținutul latent al visului mă obligă acum, în stare vigilă, să mă îngrozesc. De cine? De propriile fantasme, de proiecțiile mele sau ale celor din jurul meu? Undeva, am găsit răspunsurile, tot undeva le-am refulat. Starea fizică se înrăutățește: cefalee, dureri stomacale. Parcă mi-aș pune un diagnostic isteric, dacă nu aș fi aflat înainte viroza ce bântuie prin oraș. ”Psihotic, psihotic!” îmi strigă procesele conștiente, astfel de vise sunt manifestări latente ale unor afecte refulate. Mhhh , îmi zic. Trebuie să ajung pe strada aceea, trebuie să îl întâlnesc pe acel bărbat. Pe peretele camerei : tablouri vechi de lemn cu poze antice, oameni morți i-aș numi acum în stare vigilă, apă tulbure de Giurgiu, mobila de lemn, un bar din lemn în spatele căruia se află adversarul meu conștient: un bărbat, un om ce se joacă de-a autoritatea fără să își înțeleagă propriile frustrări. În stare vigilă, primele asociații libere privitoare la el sunt: ” Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă/ Cu o ură neîmpăcată mi-am șoptit atunci în barbă/ Am jurat că peste dânșii să trec falnic, fără pas,/ Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs.”Mai apoi mi-am adus aminte de două obiecte ce nu sunt ale mele și vreau să le dau afară din casă. Istorii neînsemnate, oameni de gumă. Agresiuni. Durere și alte asociații banale.

Pe noptieră, Gellu Naum –proză, cartea iubitului, pe masuța de laptop Sigmund Freud- Interpretarea viselor, cartea mea. Ambele cărți își au autorii într-o aureolă specifică crucilor ortodoxe. Sepia îmi invadează pupila și mă mulțumesc cu gândul că oamenii idioți aleg să portretizeze pe cei ce au murit în culori sumbre și cercuri barbare. Travaliu, travaliu. Mă muncesc psihanalitic, mă lovesc de toate colțurile obiectelor de parcă nu există colțuri, mă mulțumesc cu zâmbetul încercănat al fetiței din oglindă și îmi caut geanta. Trebuie să plec, dar nu știu unde. Poate voi căuta strada din vis, poate voi cutreiera aiurea flanând progresiv spre ieșirea din nevroza visului și, bezmetică, flămândă și cu aer crud în plâmâni , voi ajunge la înțelegerea conținutului latent al visului. Reproș – cuvânt din indice de carte. De ce l-am căutat inconștient pe acesta, de ce m-am oprit asupra lui? Sunt obligată de Supraeu să mă analizez, să nu las nici un gest neobservat. La final, ajung blocată într-o tristețe apăsătoare. Există o spirală în dreptul inimii, ce descrie un cerc, o mandală a egoismului pentru Fata de ghindă. Al cui egoism , ne întrebăm??? O simplă proiecție? Deplasări, deplasări, digresiuni infantile, tensiune 13 cu 32 (în vis mă mira doar minima ce era nefirească), oameni indiferenți, case necunoscute, reproș,reproș, reproș,.Indice dintr-o carte. Ciudat, sau chiar deloc ciudat, inconștientul nostru este construit prin sine din paradoxuri. Ce paradox?

O zi de avisare ce culmina cu un vis înfricoșător. Aș spune că sunt o masochistă cu acte în regulă, ca primă ipoteză: din nou Supraeul, instanța mea socializată îmi provoacă de această dată un vis punitiv. Până pe seară voi afla, îmi voi diseca visul în firuri asociative până ce nu va rămâne decât sentimentul amar că exibiția acestui vis e un mărgăritar ce va rămâne în gâtul porcilor. Întregul vis l-am spus unui singur om, singurului om ce l-ar putea și simți , nu doar înțelege. A mă speria ???? Fără proiecții. Nimeni nu doarme, nimeni nu doare, dar teama de omul pe care îl iubești nu e o realitate decât în măsura în care nu ai reușit să parcurgi procesul negării. Ne e teamă de noi, de propiul inconștient bezmetic, de traume ascunse poate, de cuvântul reproș ales dintr-un indice de nume și termeni.

Un vis. La trezire, o angoasă aparent incontrolabilă, o cefalee ce te face să-ți analizezi poate prea mult cearcănele pictate din oglindă. La sfârșit, un sentiment de pace, de acceptare a refulărilor.

Un sentiment de dort. Zâmbești. Vorbești despre tine când la persoana întâi , când la persoana a doua.

O spoială aici: aproape nimic din visul cel adevărat. Cred că mă ermetizez. Se numește mecanism de apărare, caut să mă apăr de agresiunile celorlalți prin ermetizarea propriului limbaj. Opere incomplete pentru oamenii din Evul Mediu. Nimic din ceea ce e scris aici nu e întru totul adevărat. Ca și când există adevăruri universale, mai ales despre vise. Visului, în genere, îi lipsesc toți adjuvanții de memorie, tocmai de aceea, introducem vigil, în stare conștientă însă involuntar în amintirea visului o serie de lucruri ce par să se ordoneze logic. Inconștientul nu funcționează astfel însă. Teama de demistificare ucide rațiunea adeseori. Erosul meu e atât de excedentar încât balanța între acesta și Thanatos se înclină covârșitor în favoarea Erosului. Iată salvarea.

Read Full Post »

De partea lucirilor din catifea murdară stau oamenii care niciodată nu vor înțelege că viața e mai simplă de atât.

– Ce te doare , copile? întrebă vulpea de aur pe copilul care stătea pe un cub perfect de gheață și mângâia mațele morților înecați.

– Mă doare lumina, fu răspunsul copilului.

-Lumina? întrebă vulpea pieziș în ochiul din mijloc al copilului ce plângea chiștoace de țigări.

– Da , lumina, repetă copilul în timp ce colecistul lui se autoflagela în cioburile unui pahar spart plumburiu. Lumina doare până la moartea de Sine, lumina, cea pe care nu știi cum să o lași să curgă din tine către ceilalți. Mormintele sunt goale , uită-te și tu. Aș vrea uneori să mă așez într-un coșciug și să fac pe mortul.

-De ce ? întrebă vulpea.

Copilul se tot gândea dacă este bine să-i spună adevărul acestei vulpi care nicidecum nu inspira sau expira chiștoacele lui. Într-un final s-a hotărât: îi voi spune adevărul la sfârșit în modul meu banal de a răspunde însă prima oară voi delira, mă voi delira.

– Oamenii se trezesc singuri de cele mai multe ori, mai apoi în fierberea sângelui se întâmplă lucruri teribile. Copilul continuă: Scorburi adânci pline cu nămol dezbrăcat de rușine și de plânsete pocneau pe degetele oamenilor de gumă. Păsări negre, ciute și speriate alergau bezmetice după lumina cea adevărată. Cine plânge în ropote de aplauze? întrebă copilul în timp ce privea pe geamul cohiliei din porțelan de Delft.

– Nu poți să vindeci oamenii, copilule, spuse Tevene Mioghe și se prăbuși în șaua calului său.

– Aș vrea să fug departe de toate aceste arătări, guma lor băloasă mi se lipește de picioare și uneori simt că nu mai văd lumina. Îmi toarnă licori veninoase în ureche și se ascund apoi în maldăre de nămol, acoperindu-se cu pelerina cea albă a pontifului fără de personalitate. Aș vrea , aș vrea, aș vrea …doar că aerul crud mă vizitează atât de rar.

– Nimic nou sub soare, spuse vulpea încântată de răspuns. Continuă.

– Trec oameni călări pe crengi uscate prin care se vede puroi negru și miros de rădăcini murdare. Pete ciudate la orizont iar cerul e îmbâcsit cu stele de lut. ”Ceramică de Oboga” , spun scretiniii.  Nimeni nu doarme, nimeni nu doare, nimeni nu doarme ! O mantră  ce se susură din copilărie în pletele de aramă ale unei veverițe. Unde e semnul întrebării și de durerea e când acută când cucută?

Vulpea tăcea și bea la tutun. ”N-auzi mă ce zice ăla de măgăoaie?”

Aerul crud din jurul copilului spunea o poveste, o poveste a lui Hasan din Basra. : ” – Unde s-a dus? Am văzut un copil care ducea o lumină . L-am întrebat de unde a adus-o. El o stinse și apoi a spus: – Acum spune-mi tu unde s-a dus !” …..

Read Full Post »

Bună. Mă numesc  Fata de ghindă și am aproape acei ani ce mă fac  să realizez că sunt prea albă la față pentru oamenii din jurul meu. Cea mai bună descriere pe care mi-a făcut-o cineva vreodată, a fost a unui străin care m-a văzut odată la un party : ”ești o față de copil care ascunde o traumă” . într-adevăr, care să fie aceea? Bănuiesc că cea a existenței și a absurdului situației că trăim. De trauma asta nu scapă niciunul dintre noi. Mai departe cred că tot ce contează este doar modul în care răspundem acestei traume.

Pot să vă spun că îmi plac copiii doar în măsura în care nu sunt nevoită să îi aduc eu pe lume: alte traume din copilărie pe care prefer să le defulez în curtea din spate. Mama îmi spunea mereu când eram mică că îmi stă bine cu tot ce îmi pun în cap, acum mă dojenește că umblu cu capul gol. Bănuiesc că actul meu de a alege e un act de revoltă la adresa autorității materne. Asta că tot mă gândeam să vă spun că dezvolt relații aproape dezastruoase cu femeile și nu mi-am  consumat conflictul oedipian.

Oamenii din jurul meu mă numesc o persoană frumoasă. Uneori îi înțeleg și văd ochiul care vede. Alteori îmi înfig unghiile în antebrațul stâng și mă uit cum durerea din interior devine observabilă în exterior. Sunt din nou ochiul care vede.

Ca să ieși din tine nu îți trebuie multe: frunze uscate, miros de fum, brățară din  sfoară de urzică, vodka, medazepam, pahare și scrumiere sparte, transpirație de vară, flori uscate, pietre pe frunte și un pahar cu nasturi acvatici.  Le amestecați și le beți cu apă călduță. Vă sfătuiesc totuși să nu o faceți. S-ar putea să vă înecați cu ciulinele.

Când eram mică eram convinsă că aud florile și copacii cum cresc. Mai credeam asta până acum un an când, încercând să salvez un brad care se usca de la seceta nemiloasă, m-am dus să-i vorbesc și să-i șoptesc că trebuie să trăiască. Până aici nimic greșit, doar că fratele meu, care se afla prin preajmă când vorbeam cu bradul, și-a rostogolit ochii spre mine și mi-a spus că trebuie să mă tratez.

De atunci mă întreb dacă nu cumva acest misticism al meu absolut copilăresc nu trebuie să rămână acolo, în copilărie. Bănuiesc că e timpul să mă maturizez, să mă fac om mare.(eventual și corporatist). Înțeleg de la ceilalți captivi ai Matrixului, de la veterani, că acest proces e unul tare anevoios  și că la sfârșit se plătește chiar și un preț: riști să îți pierzi imaginația. uiți să mai spui cuvintele magice: ”ca și când.”.

Ei bine , eu sufăr de bruxism. Și uite așa am reușit performanța de a îmi sparge un dinte din față prin somn și de a mă întreba apoi: cu ce răni, cu ce morți aferenți iese fiecare din nevroză?

Nevroza e Matrixul meu. Și în acest Matrix, îmi spun cu tărie că nu putem vedea mai departe de alegerile pe care nu le înțelegem(aceasta este o referință, un citat din lumea cinematografului).  Și mai departe procesul este cât se poate de veridic, (atât cât poate să fie într-un program de simulare de genul Matrixului).

Am numeroase iluzii pe care cei din jurul meu le numesc capricii ale percepției: adevăr, dragoste, cunoaștere, înțelegerea, simțire, libertate.

Dar dacă cei din jurul meu au dreptate? Dacă acestea toate în care eu cred sunt la fel de artificiale ca însuși Matrixul?? Dar hai să fim optimiști azi, să ne facem numărul hippie până la capăt.

Într-o zi , mi-a venit așa din senin să scriu în calculator fraza aceasta: ”Marea minune a existenței mele o reprezintă această izvorâre,  această ”jertfă” de iubire neîntreruptă, chiar dacă lumea a încetat să mai existe de tare lung timp.”

Acum, citind această frază, nu pot să nu mă întreb cinic: ” La marginea regăsirii nu lipsește oare recunoașterea?”

Acum câteva zile am terminat de citit o altă colecție de nuvele-povestiri ale lui Charles Bukowsky . Iscusitul bătrân afurisit m-a chinuit în delir de admirație de-a lungul a peste două sute de pagini citind experiențele lui de bețiv notoriu, pentru ca la sfârșitul penultimei nuvele să mi-o toarne direct în față:

” Omul este victima unui mediu care refuză să îi înțeleagă sufletul.”

În acest moment mă gândesc ce aș punea să mai spun despre mine, având în vedere că unii dintre voi sunteți tare curioși să aflați cum sunt. Și cum vreau să mă cunoașteți sincer, mă gândesc tot mai serios că am nimic despre mine a vă spune. Nu am nimic, credeți-mă , am nimic despre mine și acest lucru este minunat: propriul gol, propriul vid, propria gaură neagră!! Trebuie să le simțiți!

Uneori știu că de acolo îmi extrag eu acum libertatea: mă raportez la oameni, dar știu că eu nu sunt societatea iar acest lucru, ca oricărui ușor schizoid melancolic , îmi dă putere.

Să revenim. Azi am de gând să vorbesc mult și prost numai să nu mă aud. În camera mea, sanctuar de templu (evident delir de grandoare, vă rog să-mi dați pastila!) am tot felul de inutilități, sunt într-un fel Omul de pe Lună din Mary Poppins : pahare sparte și pictate, foi desenate pe pereți, ace fără gămălie îmi găuresc aceiași pereți, pete de vopsea și urme de viață pe salteaua patului, turtă dulce pictată, tăieturi din ziare și colaje, sticle de vodka goale ascunse după dulap( plănuiesc să fac o vulpe colaj din ele), chiștoace de țigări, pietre adunate de prin găuri negre, flori uscate. Of, sunt multe.

Hai mai bine să vă zic ce nu am, e mai ușor. De obicei nu am: televizor, lenjerie pe pat(există și mici excepții), ordine, scaune, prize funcționale , pereți curați, aer condiționat. Am un ventilator totuși dar și ăla e asamblat de mine și nu stă în picioare decât dacă pun stepperul meu ca și contragreutate.(sau ceva de genul. of, nici asta nu am: nu mă pricep la fizică, de obicei sunt aeriană).

Am cam obosit, nu prea am dormit de câteva zile și nopți bune.

Ce aș putea să spun? Bănuiesc că eu nu sunt. Și cum nu sunt îmi place ca dimineața să cred în șase, de ce nu șapte lucruri imposibile , întocmai lui Alice :

”Alice : Uneori, înainte de micul dejun, încerc să cred şase lucruri imposibile.
Pălărierul cel Nebun: Ce exerciţiu minunat.
Alice : Numără-le, Alice. Unu, există băuturi care te pot micşora. Doi, există mâncăruri care te pot face să creşti. Trei, animalele pot vorbi. Patru, pisicile pot fi invizibile. Cinci, există un loc numit Ţara Minunilor. Şase, îl pot ucide pe Jabberwocky.”

7. Sunt doar un copil.

Read Full Post »

Fumam cu scrumiera doldora de chiștoace odihnindu-se pe genunchii mei. O mișcare greșită și scrumiera și-a urmat firul logic (ori ilogic alogic) al gravitației. Mâna mea comandată de un creier mult prea activ  pentru erosul din mine, o ia la vale în prăpastie să salveze scrumiera sinucigașă.

S-a deschis parașuta mâinii, acum mâna plutește, dansează în aer ca o salvatoare de scrumiere sinucigașe.

Iese fum din gura mea ca din peștera lui Ali-baba . ”Sesam, deschide-te !!,  strigă conștientul meu  inconștientului.

-De ce ai salvat scrumiera sinucigașă de la căderea în prăpastia neantului? Știi doar că scopul oricărei vieți (convenisem de la bun început că și obiectele au viață, nu?) este să se termine. Spune ce ai de spus.

– Iată de ce, spuse inconștientul și în  juru-mi se așternu o tăcere de oțel.

Conștientul obstinat continuă:

– Cumva nu îți plac cioburile? doar te-ai jucat de zece mii de ori cu ele, ți-ai sinucis zece milioane de celule din degete , ți-ai supt sângele de pe cioburi, ți-ai admirat  propriul sânge cum se prelingea de-a lungul și de-a latul cioburilor. Așadar, spune-mi, de ce nu ai lăsat scrumiera să se dezintegreze, să cadă și să se spargă minunat pe podea?

– Iată de ce, repetă inconștientul. Și urmă aceeași tăcere de nepătruns pentru conștientul meu puțin amețit în urma unor combinații alchimice de substanțe nesulfurice.

– Al dracu inconștient!!!! urlă conștientul meu. Pentru un moment aș fi putut să jur că sunetele scoase nu fuseseră produse de corzile mele vocale. Știu că la un moment dat parcă l-am și văzut pe posesorul vocii: Charles Bukowsky. Al dracu Bukowsky !

Într-un final, o voce obosită și plânsă rupse tăcerea:

– Iată de ce, spuse inconștientul meu privind cu ochii triști pe geamul deschis spre caniculă și expirând fumul bolnăvicios al unei țigări grăbite. Iată de ce : ești mult prea deșteaptă ca să lași și această scrumieră să cadă. Sparge-o dacă vrei, dar nu o lăsa să cadă!…

Cu capul plecat, cu pletele șiroind în jos ca înspre origini, conștientul deschise gura uscată, împinse buza de jos între dinți și șopti:

– Așadar ne întoarcem la copilul care zâmbește rar. Copilul cu buzele aduse a semn de întrebare arcuit întotdeauna.

– Copiii care zâmbesc rar sunt cinici înainte de vreme. Iar cinismul este o resemnare. Mai departe pe șirul asociativ: resemnare e renunțare.  Renunțarea nu e pentru copii. Știu tu pentru cine e, spuse inconștientul și zâmbi prelung privind piciorul meu drept bandajat. Ce ai pățit la picior ? fuse ultima întrebare a inconștientului.

– Am fugit pe scări și piciorul meu a vrut să se sinucidă. Știi ce zice psihanaliza și tata Freud despre accidente. Adică  : ”There is no spoon!”….nu există accidente, poate doar l-am lăsat să se sinucidă. Puțin.

– să se sinucidă puțin? cum poți să te sinucizi doar puțin???? fu nedumerirea inconștientului.

Tăcere. Tăcerea e de două feluri: cea care se petrece în doi și cealaltă care îndeamnă la puțină sinucidere. 

Read Full Post »

Tremurăm ca niște câini din sulfur în fața ei. Ajunși acolo unde oamenii încumetă să călătorească  doar călare pe harpii uriașe, unii dintre oameni înnebunesc, alții se iau la trântă cu moartea.

De fiecare dată lucrurile sunt făcute din hârtie filigranată și cerul se surpă în bucăți de tencuială mov și galbene. Suntem niște rânjiți, spune primul om ce apare la tv în timpul moțiunii de cenzură ce trece de sufletele de hârtie igienică. Înaintăm grăbiți înspre parcuri pline de flori, înspre cirezi de vite ce se mână singure, înspre sucul de mere dăunător intestinelor.

Un om se pune în pat din cauza unei durerei de măsele. Se pune cu partea dureroasă în jos, înspre pământ, ca și când  prin durere omul  e chemat de moarte în adâncuri. Perna pe care omul și-a pus capul obosit ascunde în interiorul ei un hău imens al durerii, un hău care se deschide în pernă în timp ce omul caută alinare. Se cască un hău exact din mijlocul pernei, se hască și e imens, se cască și îl înghite pe om cu tot cu măseaua dureroasă, cu toată asprimea durerii, cu toată abrutizarea sinelui, cu tot exercițiul travaliului chinutil. În hău sunt grifoni uriași care îi ciugulesc măsele din gură, lasând-i însă durerea fantomă. Mai sunt și niște troglodiți orbi care încearcă să îl curețe pe omul nostru de purici și păduchi.

Vine o manticoră și  îi spune:

”E frumos și în Infern, nu zic nu, dar știi ce să faci cu frumosul ăsta deodată ce ești la suprafață, la lumină? Știi ce să faci cu frumusețea Infernului când ajungi în Paradis? Nu știi,da. Nu știi.Tu nu știi ce să faci cu frumosul nici aici, în Infern!”.

Cete întregi de minotauri cu topoare în mâini sfărâmă  cu acestea dinții și măselele caramelizate ale omului nostru. Omul se supune, legat fedeleș de un trup alb, bătut de soare pe alocuri. Se aud sunete de clopoței și ochii omului, scoși din orbite, sunt fixați pe un dispozitiv special, făcut din bucăți imense de sulf ireal de galben și obligați să citească un manuscris alchimic despre Coniunctio Oppositorum.

Când s-a trezit, omul și-a adus aminte doar de manuscrisul citit. Și a urmat apoi un fir asociativ: în urmă cu ceva timp, un altcineva i-a spus omului nostru: ”Ești ca un dinam, omule!”.

iar omul, ciudat în manifestările lui, a făcut o altă asociație liberă determinată de bipolaritatea ființei sale. Aceasta:(de la minutul 1.00 până la 3.48)

 

Cum vrem noi să fie omul altfel decât ambivalent, bipolar, anima și animus, conștient și inconștient, când chiar Dumnezeu creștin e prezentat astfel???? Când acest dumnezeu, orice nume ar purta(chiar și misticism) nu e conștient de inconștientul lui , face omenirea să sufere și mai mult.

ce altceva decât ignoranța propriilor lucrări. Pentru că firea iubitoare și compătimitoare a lui dumnezeu este echilibrată prin enantiodromie de ură, cruzime și distrugere, catastrofa apocalipsei poate fi evitată de dacă dumnezeu devine mai conștient sau devine mai Om.

Dumnezeu e incomplet fără creaturile sale, pentru că dacă dumnezeu ar fi avut conștiință de sine, nu ar mai fi fost necesare creaturile conștiente. Creaturi, așa ca omul nostru. Omul nostru bipolar.

Aș zice că e vremea să îl doară și pe Dumnezeu câte o măsea. 

Read Full Post »

Într-o zi 1, în timp ce stătea pe wc, a scos pe fund o perluță albă strălucitoare. A doua zi, auzind unele ca acestea, 2, s-a scremut toată ziua de wc și după câteva ore de scremere chinuită a scos pe fund un ou de gâină mic și alb. 3, vecinul lui 2, trăgând cu ochiul în casa vecinului său, observă cele petrecute și se puse pe un scremut puternic, ca la începutul lumii, numai-numai să scoată și el ceva. Și spre sfârșitul zilei, când puterile aproape îl părăsiseră pe 3, tocmai ce anusul lui expulză un ou de struț imens. Bucuros nevoie-mare  de fapta sa, ieși la poartă cu oul de struț ca să se laude lui 4, un alt vecin aflat în drum:

–          Ia uite 4-ule, ce am făcut pe fund acuși pe seară! Un ou de struț!

4, aproape beat de furie, îl prinse pe 3 de gulerul de sus al hainei, îl trânti la pământ și, cu brațele sale butucănoase, sparse oul de struț și bău tot conținutul. Imediat ce termină de băut oul de struț, necaz mare se abatu asupra capului nemernicului 4 : avea crampe, trebuia să ajungă la wc. După câteva ore de la această întâmplare, 4 încă  își mai privea rahatul din wc-ul lui, în stare de șoc, buimac, mort pe interior de uimire, el cum de nu putuse să scoată pe fund o perluță albă strălucitoare.??  ”ce rahat scretin am!” zise , și oftând din suflet, trage apa și iese pe ușă.

Povestitorul omnișcient se întreabă însă de unde a știut 21 a scos pe fund o perluță albă strălucitoare? 1 nu a spus nimănui întâmplarea aceea. Ce ciudat!”

 

 

Read Full Post »

”-Plecați de aici domnule, o să vă fac să suferiți ca un câine și o să vă spun că vă iubesc! O să am această scuză neobrăzată!spuse Alice tânărului din fața sa. Plecați de aici cât mai sunt eu conștientă, când încă nu am devenit vârcolac pe deplin. Nu sunt ce căutați dumneavoastră, domnule, eu caut doar să fac oamenii să sufere, nu simt nimic, vă spun că vă iubesc ca să vă introduc și mai tare în lumile mele demente, sadice în care vă voi chinui în ultimul hal. În Infern trăiesc doar astfel de ființe domnule, ființe care își fac bine meseria , nemernici de-ăștia de suflete , cum îi numesc oamenii.

Cumva știți că și Cocoșatul de la Notre Dame iubește? Ce curios, domnule, ce curios! Dar vă rog, haideți, faceți pași afară din dungeon, până nu mă pierd cu firea. Ce căutați aici? De fapt, de ce căutați? De ce aveți nevoie de căutare? spuse Alice furioasă .

– Nu domnule, nu, nu vindem flori în Infern. Încercați la cealaltă ușă!”

Poveste scrisă și povestită de Pisica de Cheshire.

 

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »