Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘supravietuire’ Category

„Prezența cuvintelor ne garantează absența restului” Maurice Blanchot
Se oprise din fuga nebunească a lucrurilor „de făcut”, înşirate compulsiv pe liste, ca să-şi asculte teribila violență de a auzi durerea. acea durere primară, angoasa fundamentală de care suferă, îşi închipuia el, toți oamenii ce au ochii inegali.
– Aiureli, lacrimi necurse la timpul lor , se îmbărbăta el la micul dejun în timp ce-şi aduna cearcănele din visele nopții.Prietenia mea cu monştrii templului numit insuficient de sumar trecut trebuie să înceteze. să trec şi asta pe listele zilnice ?
image

Astfel de gânduri îl puneau deseori în situația de a se privi, fără un interes real în afara aceluia de a surprinde golul (dar durerea, pot să o ating? ) , în oglinzi întotdeauna prea potrivite.
asta îşi dorise întotdeauna, aici era şi conflictul. prefera să dorească ceva, să jinduiască într-un posibil nealterabil şi să lase posesiunile pe seama celorlalți. tot ceea ce ajungea să aibă , nu mai era dorit.
– Dar ce anume asigură existența mea atunci? ma poate defini doar locul meu într-un univers simbolic?
Îşi spunea aceste lucruri cu voce tare , ca şi când avea nevoie să spere că este mesagerul propriei scrisori.
un soi de iluzie necesară pentru sentimentul fals de aparținere a propriei ființe.

Read Full Post »

Timpul mă separă în ultimul timp între plăcerile extatice din brațele Echtului și paradoxul timpului melancolic, acolo unde orice paradox ține de enigmă, de întrebare, împotriva răspunsului, oricare ar fi acela. Un paradox împotriva cauzei, acest întreg travaliu al melancoliei , interminabila perspectivă sub umbra căreia mă cutremur în plăcerea fină  de a lăsa viața să curgă. Fără dozări manipulante, fără încercări bezmetice de a demonstra ce nu se poate explica.

Mă conduc eu însămi ad absurdum , cu speranța cea bună că există calea mea și că mai departe de aceasta nu există decât paradoxul sfârșitului. Ceea ce ochii minții refuză să vadă este simpla evidență că drumul nu se schimbă niciodată ci doar percepția mea asupra lui.

644364_10151490795895359_1343333552_n

În spatele incapacității de a fi singur, dincolo de confuzia dintre absență și dispariție, se profilează din ce în ce mai adânc acele  obiecte ale resentimentului, oameni primitivi ai sufletului meu care, paradoxal, sunt  de neînlocuit, în aceeași măsură în care caut obsedant să mă exorcizez de ei.

În lumina vie a ultimelor evenimente, viața, in genere,  nu conține decât adevăruri provizorii, definitiv provizorii. Realitățile sunt asemenea și de aici timpul nu se mai înfățișează niciodată ca atare.

Eul meu, dragul de el, pornește de acum să-și hrănească propriul vis, cel de a pune toate ceasornicele la aceeași oră, de a împăca Eu cu mine însumi.

Acea speranță bună, visul cel fără de  somn, finalul luptelor, începutul păcii, reunirea celor vii și morți din mine, trecut și prezent, înauntru și afară, prea mult și prea puțin, masculin și feminin, suflet și corp.

Am pornit.

Read Full Post »

Acel semnal de trezire în mijlocul nopții ce se numește Pace. Am privit în jur, ți-am cuprins somnul cu ochi leneși și am lăsat tăcerea să se multiplice până azi. Acea luptă cu tot ceea ce te împresura e anulată,   , nu pentrucă nu ești capabil ci pentru că nu mai  dorești. O alegere nici bună , nici rea , îți spui.

Privesc gutiera de pe noptieră, acel obiect ce mă obligă să-mi spun că liberbatatea îmi e limitată : pentru că fără de ea mi-aș sparge din nou dinții  în noaptea bezmetică,

Privesc printre cearcănele printre care îmi beau apa vie și îmi spun obsedant că nimeni nu știe ce înseamnă  diseară.  Pentru că viitorul se proiectează doar pentru cei care aleg să trăiască. Ca atunci când somnul te cuprinde și nu există împotrivire,  nu există decât mica moarte în care ne înfășurăm până la următoarea realitate.

A doua zi. Ca și când în ziua aceasta ne vom lua în brațe și totul va fi auzit, Mâine e întotdeauna liber până devine azi.

S-a sfârșit cu enormele povești interminabile în care trecutul nu pare decât a vocifera întocmai celor ascunși în timp, pierduți în galopul iluziilor.

Nu se mai aud acele voci triste ce afirmau fără încetare lucruri care încercau să-mi supună universul într-o tăcere înghețată. Cu siguranță că nu a fost nimeni aici care să-mi confirme  la modul absolut că astăzi se transformă în mâine și că mâine mă voi deconstrui mai bine fără de ochii închiși în care se naște acea tăcere . De parcă universul meu nu poate fi zguduit decât de unul cel puțin paralel cu al meu. Ca și când cineva lăsa constant în cercul  nostru aceeași cenușă picurată din ochi de cu seară. Ca și posibilitate imediată ne-am dorit amândoi să existe tăcerea și odată cu aceasta, cercul nostru fierbinte să ardă la modul nostru binar. Acea tăcere continuă în care nimeni să nu mai ajungă să mai atingă pe nimeni. De ce totul e atât de personal mă întrebai serile trecute. Nu m-am priceput a îți spune decât că atunci când trebuie să ne exprimăm cu aceleași cuvinte, nimic nu mai există din acel ”personal” ce subjugă. E ca și când știi că atunci când crezi că ți-ai hotărât transformarea din zeu în acel simplu muritor fără aripi , descoperi mai târziu că nu există o transformare perfectă. Există o sămânță din rolurile noastre, fie sociale fie cele pe care le interiorizăm din simpla nevoie de a respira și mâine.

Am aflat că mai e cale în acel ”mai departe” al meu, ca o linie a orizontului la fel de personală precum chilia norilor în care mă strângi în brațe.

1385783_533064373438593_82713880_n

Nu e nicidecum un început fără de priveghi, m-am trezit de sute de ori în fața acelorași oameni ce se ascund în spatele unor adevăruri care însă nu au reușit niciodată să transforme nu-ul meu în da-ul altora. Acest nu de care nu mă dezbar, nu are nimic de-a face cu forma sa negativă sau doar cu aceasta, ci cu refuzul absolut de a mă lăsa terorizată de normalitatea celorlalți.

Aceleași vise nocturne amuzant de infantile în care oamenii sunt presărați cu sare și apoi mâncați. Oricine s-ar putea grăbi în a trage concluzii că vise ca acestea ascund tendințe canibalice însă încorporarea la care visez eu are de-a face mai degrabă cu întoarcerea în lichidul amniotic primordial, the return to the womb. Idei delirante legate în mod natural cu acel Thanatos aiuritor de fascinant.

Să ne oprim. Cuvintele mele ajung aici doar la un sunet moderat, cu un acompaniament aproximativ artificial.

Lumea nu e făcută să o observi doar prin frământările celorlalți, să o digeri pe alocuri,  nu am fost niciodată suficient de lămurită de ce o anume categorie de oameni insistă a încorpora aproape schizofren  până și cuvintele acestea sterpe. Au fost ale mele. Acum să facă fiecare ce-a vrea cu ele, fecundă mi-e doar trăirea, actul de sublimare și zâmbetul înțelegător: timpul ca și adevărul sunt secundare existenței mele.

Read Full Post »

” After being-doing and being done to. But first, being” –  D.W. Winnicott ” Creativitatea și originea ei”.

În oglindă suntem aceiași Narcisi triști tânjind după universul fără de timp , oglinda de care se leagă o idee fixă : nu a existat nici un obiect înaintea mea.  Și ce dacă suntem și dumnezei peste universul nostru, Suntem atâtea roluri precum o ceapă tânără cu foițe fragede și usturătoare. Printre rândurile de cuvinte pierdute s-a aprins lumina însă. Da, sigur că multe lucruri sunt neclare în continuare însă neclar nu înseamnă nimic, neclar nu va fi niciodată egal cu negru, gol, vid. Mi-am umplut nimicul , îmi spun și mă surprind vanitoasă-n oglindă. Știu că oglinda nu o să fie niciodată un Cine așa cum acel Ce din fiecare este deloc întâmplător.

Se numește fericire atâta timp cât fiecare își perpetuează universul. A fi nu definește pe nimeni în totalitate. Și uneori mă întreb de ce mă întorc la vechile dileme între a fi și a avea, de ce poposesc în alegeri de obiect infantile și încotro mă îndrept. De ce mă neliniștesc de fiecare dată când nu mai înțeleg ce este fundamental, partea sau întregul. Idei fixe și obsedante din detaliul preludiului cu oglinda.

Poate cu , până la urmă, cu toții am pornit  din Marea Mamă fără de organizare împliniți de legile universurilor fiecăruia din noi.

1376544_247505855403494_604981720_n

Acea cale de mijloc după care tânjesc e unul dintre lucrurile pe care nu mi le permit deocamdată. Pentru că există ritmuri muzicale ce mă scot din determinismul ce mă zbate simpla existență. Mă trezesc la viață în modul meu bipolar cu căștile în urechi, la ceartă cu Supraeul. Vechiul dialog pe cale de a fi anihilat întocmai unui balon ce se dezumflă într-un timp destul de bine determinat.

Să nu mai judecăm până și cuvintele. Nu știm să ierarhizăm cuvintele, deși viața ne obligă să o facem.

Read Full Post »

Despre nimicuri albastre se tot vorbea prin stomacul de lemn al vulpii fără de sistem cultural adecvat muncii celei de jos. Se răsucea, aducea către sine pe cel de-al doilea Eu numit Eu continuu-și-nesecat. Între suprafețele dintre cei doi poli ai așteptării mișunau termitele sufletului de dinapoi. Câtă coerență curge la vale din mierea ochilor ei ! Ce se răstignește mai înainte de vreme , se va stafidi precum sunetul furtunii la radio. Trâmbițele din suburbii se instalaseră fără drept de apel în universul manga, de acolo de unde se auzeau sunetele precise și nebănuite. Un magnet de sfoară pictată se deda la jocuri perverse, c-est a dire teribil de basice.
”- Mi-a oferit o strângere de mână ciudată și atât, țipau Paznicii Realității pe la toate colțurile de pâine uscată.

Un somn de hibernare sfântă o aștepta pe vulpea de ape repezi. Spațiu care vibrează și se cutremură se înfășura pe blana-i de suflur.

” – Prea electronic în jurul meu, își spunea vulpea din loc în loc. Histrionism sinestezic sau bubuială din interiorul globului endorfinic.

Pe suprafața acestuia stăteau scrise cu litere verzi pseudo- aforisme de genul:” Bubuluiala sau rămânerea în urma vieții se confundă atât de marcant, atât de terifiant de interesant în ceea ce se numește operația de inhale-exhale.”

sau

„unde dai și unde crapă,  oamenii se lovesc tot în față când vine vorba de a se transforma în zei, fiecare pentru sine”.

Imagine

Hm, făcu vulpea : Oamenii care aleg să se formolizeze în relații sociale decrepite au rezonatoare albastre cu ajutorul cărora se protejează de atacul iluminaților. Ce imaginație lipsită de farmec să te transformi într-un psihotic-wanna-be! Sunt tristă că întâlnesc ființe care cerșesc afecțiune, când erau copii au fost destul de probabil destul de lipsiți de aceasta. La noi în pădure, alegem doar să trăim, astfel supraviețuim. Mai avem și alte nevoi a ne satisface și pentru asta alegem să trăim. Iar iubire este atunci când îți dorești din toată inima ca oricine din viața ta să trăiască. Sa trăiască supraviețuind, alergând, să ființeze în tot ce e viu, nu contează cum, doar să trăiască și azi. Și azi celălalt. Și azi de acum.  Așa suntem la noi în pădure. ”
Puerilul discurs al vulpii se lovea de pereții peșterii mânjiți cu sânge de cocoș tânăr.
Din peștera de peste un secol se auzea vocea unui manelist cavernos : „Ce miracol,ce minune, beeeheee,beeehee.bee. B”.
Spectacolul subacvatic continua și acum dacă  din peștera plină cu steaguri  nu auzeam mai multe voci în spatele meu ce strigau: „ Cine nu sare,cine nu sare,ori e bozgor ori e prost de moare”. Interesantul mesaj ce m-a adus la realitate m-a făcut să realizez că sunt pe stadion. Eram la meci ?  Și România câștigă? Unde am fost până acum?

Eeei, ce sindrofie a sufletelor nevăzute.

Read Full Post »

Din diverse motive oamenii se lovesc de pereții stâncilor fără a le păsa de unda de șoc.

Ce te doare, copilule?” Sună fraza preferată pusă la wishlist în copilărie. Doar că nimeni nu întreba, toți din jurul copilului loveau stâncile cu obstinație. Există lucruri irepetabile pentru cei ce nu se  întreabă ce înseamnă jocul de-a mama și de-a tata. Fiecare se întreabă fie dacă e parte din univers sau este universul însuși. Guvernați de nevoia constantă a satisfacerii instinctului de plăcere , ne îndreptăm frunțile grăbiți direct spre finalul cursei ca și când, cu siguranță, răspunsul nostru se află acolo.Uneori ne lăsăm purtați spre grămezi de carne cu zâmbet pictat pe față și în atare condiții pământul se zguduie din temelii în ropotul nostru grăbit, alteori ne lovim de Sinele nostru, ne întâlnim față în față , oglindă-n oglindă și privim.

Zâmbim înfierați ca și când ne-am cunoaște și asta-i tot, mai rămâne să ne întrebăm cine sunt ceilalți?

A te cunoaște pe tine implică , fără drept de apel, anticiparea comportamentelor celorlalți. Și atunci, în acest proces, asiști la manifestări de viață pe cât de diverse pe atât de găunoase , precum magazii vechi în care ții toate inutilitățile pământului. Vezi copii rămași în momente amnezice de teamă, umilință, oameni ce neagă realitatea în aceeași măsură în care aderă la aceasta, alteori observi cum oamenii se proiectează pe sine în afară cu o putere inconștientă devastatoare pentru privitor. Când întâlnești câte o persoană goală, atât de sublimă în propriul gol,atât de la vedere, abandonezi analiza goală a logicii sentimentelor și dai drumul goliciunii tale. Un spectacol maiestos orchestrat de două sau mai multe inconștiente lăsate atât cât vrem libere.

Realizezi apoi că nu doar lumea din jurul tău e un paradox încântător ce te duce spre presupusa nebunie a cunoașterii ci și că propria-ți ființă e construită din paradoxuri , fenomene pe care ideile de realitate și de societate nu le pot cuprinde deocamdată.

În prezentul cui trăim ne întrebăm apoi copilărește și nedumeriți??Universul sunt Eu sau sunt doar o parte a acestui univers, căruia , probabil , cândva i-am aparținut??

When in doubt, lasă-l pe copil să-și dea cu părerea. El îți va spune că ești universul în măsura în care ești o parte din el. Îți va spune : ”Încearcă să nu încerci!” .

Read Full Post »

Ne frecăm mâinile ușor, ne relaxăm mușchii spatelui, zâmbim liniștit și înțelegător și începem să scriem o idioțenie splendidă. Panem and circenses, my brother!

Casino style, ne jucăm la ruletă. zâmbim înfierați toți. E ceva abscons între oamenii de la ruletă pentru că nici unul nu se privește pe celălalt. Această ruletă magică funcționează doar cu gaz ilariant. Dacă nu ai gaz ilariant în tine , nu merge treaba. Chix. Nasol, bănuiesc. ȘI când nu ai gaz ilariant în tine stai și te tot uiți pe gaura cheii la altcineva care are gaz ilariant să vezi cum face. Uneori chiar încerci să-i rupi ușa și să intri peste acel altcineva în casă. Ei bine. Cred că e vremea să răspund. Fata aceasta nu face nimic pentru a avea gaz ilariant: nu scrie pe blog aberații ca să șocheze sau ca să stârnească râsul. Eu așa sunt. De ce să fim curioși? Sunt Fata de ghindă, Ghinduța mi se mai spune.NU sunt o puștoaică de 18 ani emo, sunt o femeie de aproape 25 de ani. Și atât. Și tâmpeniile pe care le scriu aici. Atât se lasă cunoscut. Restul e pour les connaisseurs. Dar să nu delirăm prea tare totuși, nu sunt chiar Gala a lui Dali.

Dar sunt un om care a ales să nu mai spargă oglinzi și asta e binișor pentru ea. Realitatea e din ce în ce mai interesantă și observ că îmi oferă diversitate. Deci experiență, cunoaștere, evoluție. oho. Mai ușor. M-am halucinat până la capăt. Dar pe acel drum sunt. ȘI e foarte ok până acum.

NU dețin toate răspunsurile din lume dar aș vrea să dețin cât mai multe răspunsuri despre mine. adică despre lume, cum spuneam. știu că nu le pot afla pe toate, nici nu există toate în prezent pentru că întrebările se adâncesc și înmulțesc pe măsură ce te adâncești mai tare în labirint. Doar că în acest labirint ești singur. Nimeni nu te poate ataca din interiorul labirintului, nu există nici un balaur. bineînțeles , doar cel din interiorul nostru, cum ne învață Alice. Dacă te întâlnești cu tine prin labirint în timp ce cauți ieșirea, nu te întreba dacă ai înnebunit și mulțumește că în sfârșit ai reușit să te întâlnești pe tine. Asta e un lucru pe care oamenii îl caută și nu îl găsesc. Acest lucru rar, faptul că nu reușesc să se găsească pe sine în acest labirint și să accepte labirintul ca fiind un labirint din care toți ieșim morți oricum, neputând să înțeleagă acest lucru, ei bine, acești oameni încep să devină frustrați, complexați, disperați, isterici, nevrotici, și alte patologii.

dar hey, am zis de la început că suntem singuri în labirintul ăsta. Singurătatea e ok dacă asta nu  înțelegeați. oricum suntem tot timpul singuri. E urâtă, grea, devastatoare, îți scoate creierii pe inimă afară , dar nu te omoară cu siguranță. Singurătatea , despre ea vorbeam, dacă v-am pierdut. . și uneori e frumos să stai pe un zid și să privești lumea în manifestare. E interesant să înțelegi că ești singur. Și atunci te întâlnești cu viața, cu lumea în mișcare, cu tine , în  același timp ce vezi și lumea din afara noastră. E minunat. Dar nu îmi iese mereu, bineînțeles. În cele mai multe cazuri e foarte frumos și viața e un spectacol continuu. Bănuiesc că acele sunt zilele în care pun caleidoscopul direct în soare și văd iluminații. Oxizen activ. E o glumă care mereu mă face să zâmbesc. îmi aduce aminte de o întâmplare frumoasă și de o discuție foarte interesanta. și atunci zâmbesc.

Acum câteva zile, o persoană foarte importantă pentru mine , o femeie(ca să stea liniștită toată lumea, sau nu toată lumea. stați așa. Sunt straight.Îmi plac doar bărbații.), mi-a spus ceva foarte important pentru mine: ” ȘI să știi că frunza aceea ce stă pe geanta ta , este o frunza foarte frumoasă. Și mie îmi plac frunzele.” Venea din partea unei autorități. ȘI a fost fabulos. NU vreau să explic aici de ce. My part of the hood, bro! adică până aici arăt din libertatea mea. Restul rămâne semnul întrebării. Pentru toți.

 

VA URMA.

Read Full Post »

Older Posts »