Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘biscuiți în formă de animăluțe’

Fumam cu scrumiera doldora de chiștoace odihnindu-se pe genunchii mei. O mișcare greșită și scrumiera și-a urmat firul logic (ori ilogic alogic) al gravitației. Mâna mea comandată de un creier mult prea activ  pentru erosul din mine, o ia la vale în prăpastie să salveze scrumiera sinucigașă.

S-a deschis parașuta mâinii, acum mâna plutește, dansează în aer ca o salvatoare de scrumiere sinucigașe.

Iese fum din gura mea ca din peștera lui Ali-baba . ”Sesam, deschide-te !!,  strigă conștientul meu  inconștientului.

-De ce ai salvat scrumiera sinucigașă de la căderea în prăpastia neantului? Știi doar că scopul oricărei vieți (convenisem de la bun început că și obiectele au viață, nu?) este să se termine. Spune ce ai de spus.

– Iată de ce, spuse inconștientul și în  juru-mi se așternu o tăcere de oțel.

Conștientul obstinat continuă:

– Cumva nu îți plac cioburile? doar te-ai jucat de zece mii de ori cu ele, ți-ai sinucis zece milioane de celule din degete , ți-ai supt sângele de pe cioburi, ți-ai admirat  propriul sânge cum se prelingea de-a lungul și de-a latul cioburilor. Așadar, spune-mi, de ce nu ai lăsat scrumiera să se dezintegreze, să cadă și să se spargă minunat pe podea?

– Iată de ce, repetă inconștientul. Și urmă aceeași tăcere de nepătruns pentru conștientul meu puțin amețit în urma unor combinații alchimice de substanțe nesulfurice.

– Al dracu inconștient!!!! urlă conștientul meu. Pentru un moment aș fi putut să jur că sunetele scoase nu fuseseră produse de corzile mele vocale. Știu că la un moment dat parcă l-am și văzut pe posesorul vocii: Charles Bukowsky. Al dracu Bukowsky !

Într-un final, o voce obosită și plânsă rupse tăcerea:

– Iată de ce, spuse inconștientul meu privind cu ochii triști pe geamul deschis spre caniculă și expirând fumul bolnăvicios al unei țigări grăbite. Iată de ce : ești mult prea deșteaptă ca să lași și această scrumieră să cadă. Sparge-o dacă vrei, dar nu o lăsa să cadă!…

Cu capul plecat, cu pletele șiroind în jos ca înspre origini, conștientul deschise gura uscată, împinse buza de jos între dinți și șopti:

– Așadar ne întoarcem la copilul care zâmbește rar. Copilul cu buzele aduse a semn de întrebare arcuit întotdeauna.

– Copiii care zâmbesc rar sunt cinici înainte de vreme. Iar cinismul este o resemnare. Mai departe pe șirul asociativ: resemnare e renunțare.  Renunțarea nu e pentru copii. Știu tu pentru cine e, spuse inconștientul și zâmbi prelung privind piciorul meu drept bandajat. Ce ai pățit la picior ? fuse ultima întrebare a inconștientului.

– Am fugit pe scări și piciorul meu a vrut să se sinucidă. Știi ce zice psihanaliza și tata Freud despre accidente. Adică  : ”There is no spoon!”….nu există accidente, poate doar l-am lăsat să se sinucidă. Puțin.

– să se sinucidă puțin? cum poți să te sinucizi doar puțin???? fu nedumerirea inconștientului.

Tăcere. Tăcerea e de două feluri: cea care se petrece în doi și cealaltă care îndeamnă la puțină sinucidere. 

Read Full Post »