Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘defulări de bun augur’

La solstițiu se strâng apoteotic aceleași vise reiterate care se propagă în mandalele infinitului. Eul tău e un construct arhetipal al conștienței, un joc de-a existența, o promisiune făcută sinelui pe cale de recuperare din mâinile harnice ale lui Hephaistos.
Dacă vrei să știi cum e să respiri, dacă ghimpul existenței e doar bobul de mazăre ataraxic plasat sub așternutul prințesei, atunci la fel de bine s-ar putea din oficiu și pro bono(sic!) descalifică broasca țestoasă iar Ahile poate câștiga maratonul de unul singur.
Visele nedifuzate pe canalul oficial al monarhiei facebook se alătură dansurilor ielelor, dansuri care ard și pârjolesc orice persona menținută în prim plan.

Umbra este cel mai credincios companion fără de care puer aeternus se avortează pe sine la infinit.

Între momente, între bătăile de ceas aritmice, se află viata ce freamătă a fi trăită fără buzunare de siguranță, pe de a întregul, fără a mai astepta acea conjuctură lipsită de speranță și imposibilă care ar justifica apariția ființelor supranaturale, fără gânduri blocate, fără vinovății, fără,fără, fără…
În dansul ielelor de mâine se propagă iertări felurite, eliberarea jinduită de atâta amar de vreme, echilibrarea cercului, renunțarea la relații fuzionale neactualizate.
Pentru ca dacă aștepți numinosul să se manifeste este necesară o pierdere de sine ori a drumului, ca și când drumul și viața ta nu ar coincide în mod ironic.
Uneori apa vieții dă înapoi și libidoul caută obstinat moduri de reorientare, ferindu-se, ca de rachetele antigrindină, de lumea compensatoare a Thanatossului.

Nu e de ajuns să-ți consolidezi un Eu rațional conștient și să pretinzi că astfel conflictele interioare vor fi amortizate. Nu e de ajuns să spoiești cu var fațada crezând că șandramaua butaforizată va fi luată drept sine adevărat. Pentru a stăpunge stomacul dragonului, pentru a ieși din Marele Pește, e nevoie mai ales de umbra ta.
Sunt oameni care trăiesc într-un univers idilic al purității și luminii, refuzându-si or ignorându-și umbra, pierzând astfel orice plăcere și putere a apusului, dar nu din vina lor.

Încercând să fie copilul ideal, fata ideală, au putut de a lungul timpului doar să perpetueze un copil inocent ca sine central, ca o incapacitate de a ieși din doliul isteric al celui care încă păstrează fantasma relațiilor virginale cu părinții.
Pentru că astfel de persoane au fost forțate în copilărie să-și dezvolte un sine fals, construit pe identificări maniacale precoce cu bunicii și ceilalți adulți, fără să știe că au lăsat într-un colț al sinelui o ființă infantilă nedezvoltată care tânjește după lumea copilăriei,a infansului lipsit de griji sau ambivalență.
Pot vrea ceea ce trebuie? Act de gratie spune teologia, demontează supraeul infantil spune psihanaliza, trebuie să vrei ce trebuie spune societatea care cocoșează zilnic arhetipurile fertile.

Să avortăm copiii infertili ai interdicțiilor, să pășim pe drumul ce de astăzi se deschide spre libertate și fecund, scutură-te de hlamida veche a vinovățiilor și nu mai erotiza absențe… e timpul tău, al meu,al fiecăruia…dar separat.

Trage o gură de aer călcând hotărât pământul sub talpa ta, croiește noi și noi drumuri spre individualizare, fără rușine și nesiguranțe.
Finalmente doi e doi și copii eterni ai fiecăruia cresc nemaiștiind unii de alții.

Read Full Post »

” Sisif tot urcă la piatră

Cu gânduri concupiscente

De ostracizare socială

Când piatra coboară,

Sisif se odihnește între-oglinzi

Vicariante.

Uneori mai suspină când își bea ceaiul

Și citește ziarul:

„E timpul pentru porția de aloerotism”

..ca și când exigențele și educația morală

ar putea vreodată substitui

Iubirea.

„Nu erotizăm absențe!”, scria

pe poarta de intrare în Agape.

Acolo Sisif ponta foaia de parcurs

pentru eternitate.”

Fata de Ghindă, februarie 2018

Lui Sisif nu i-a spus nimeni însă că truda lui vocațională nu este una de natură constituțională și că piatra este eminamente facultativă.

Munca lui îi părea lui Sisif eterna compulsie la repetiție, piatra invizibilă a omenirii: continuăm să-l recreăm pe Dumnezeu ca pe un loc unde să putem pune la adăpost lucrurile bune din noi înșine, pe care riscăm să le alterăm, într-un melanj amăgitor, dacă le ținem la un loc cu toată distructivitatea din noi.

Și atunci urcăm piatra, o prăvălim la vale,o distrugem și o recreăm, scotomizând la nesfârșit frica de libertate, frica de a deveni persoana care suntem.

Read Full Post »

M-am dezbrăcat încet, fără clipiri inutile ale genelor abile, fără să  caut să ascult sunetul timpului care trece prin materie ,

M-am dezbrăcat privindu-te cum șoptești : “Eludează-mă, eludează-mă!

Goliciunea mea  iernatică  e  NUditate, gândești tu, același fel de a arăta doar NU, o eludare paradoxală,prelungirea amniotică a unei ecografii făcută unui organ intern abscons.

Vulnerabilul e digerabil doar în nuditatea internă a unui aparat psihic definitiv provizoriu.

Placa zgâriată a compulsiei la repetiție, fractaliul din care germinează fixația care devine

Așa cum este,

Adică, provocatoare, toxica fixație.

Orice vulnerabilizare e visul de împlinire a refulatului. Cum asculți de gândul cel dintâi, necesitatea socială a ascunderii Sinelui,

în fața unei transparențe, în spatele fricii ?

1bc46a835fa3546fd55f49d51861afef

Miroase  a foame patologică de a depăși norma ereditară, încă o porție, încă una până la următoare reactualizare a sinelui.

Învăț să nu mai caut momentul numit frumusețe, aleg să îl părăsesc în clipa lui culminantă, nealegând prelungirea inutilă a unui moment punctual.

Pentru restul, pentru ceea ce simt, cred, cunosc ca fiind simțire, pentru acest rest, îmi păstrez întregul ascuns sub clipirea genelor abile, fără să mai las cuvintele să definească nespusul.

to be continued

Read Full Post »

Prea mult.

Există un ”prea mult” în care îmi zbat existența , un prea mult legat de baleierile între extreme , exact acele extreme care, paradoxal, au legătură cu un ”prea puțin” anterior .  Mănânci prea puțin , dormi prea puțin, auzeam în jurul meu în copilărie.

A venit ziua în care întrebarea ajunge înaintea emoției: Nu cumva acest ”prea mult” cu care ne mințim zilnic și ne aruncăm în uitare limitele proprii, nu cumva acest prea mult are de-a face cu încorporarea altora, cu încercarea bezmetică de a hrăni și pe ceilalți direct din interiorul pulsației tale?

Probabil că acel ”prea puțin” anterior prea multului a născut o nevoie exacerbată de a mulțumi , de a satisface până la îmbuibare pe ceilalți și alte corpuri în afara celui de drept al fiecăruia.

Exces. Prea mult. Abuz. Prea mult.  îți spui că ai nevoie de prea mult atâta timp cât limitele tale nu sunt explorate îndeajuns. Nimic mai amăgitor decât rezistențele la care recurge fiecare pentru a se minți și astăzi.

Exces. Îmbuibare. Prea mult. Ca și când hrănim realități trecute, subnutrite și neadăpate la timpul lor, toate acele realități în care a rămas blocat copilul din ”prea puțin.”.  Nu există o radieră cu care să anulezi acele dozări inconștiente ce minează toate pulsațiile de care ne place să ne considerăm vinovați.

1009936_203564306459716_1968674057_n

Toată această luptă cu timpul, indiferent de extrema în care mă plasez, nu e decât o exprimare  a acelei ”morți proprii” pe care niciunul dintre noi nu reușește să și-o reprezinte. De fiecare dată când încerc o reprezentarea a propriei morți , în fapt mă observ cum continui să fiu prezentă, ca spectatoare.

Și iată cum calea de mijloc la care jinduiesc e călcată de pașii mei mici și prea mulți.

Read Full Post »

Acel semnal de trezire în mijlocul nopții ce se numește Pace. Am privit în jur, ți-am cuprins somnul cu ochi leneși și am lăsat tăcerea să se multiplice până azi. Acea luptă cu tot ceea ce te împresura e anulată,   , nu pentrucă nu ești capabil ci pentru că nu mai  dorești. O alegere nici bună , nici rea , îți spui.

Privesc gutiera de pe noptieră, acel obiect ce mă obligă să-mi spun că liberbatatea îmi e limitată : pentru că fără de ea mi-aș sparge din nou dinții  în noaptea bezmetică,

Privesc printre cearcănele printre care îmi beau apa vie și îmi spun obsedant că nimeni nu știe ce înseamnă  diseară.  Pentru că viitorul se proiectează doar pentru cei care aleg să trăiască. Ca atunci când somnul te cuprinde și nu există împotrivire,  nu există decât mica moarte în care ne înfășurăm până la următoarea realitate.

A doua zi. Ca și când în ziua aceasta ne vom lua în brațe și totul va fi auzit, Mâine e întotdeauna liber până devine azi.

S-a sfârșit cu enormele povești interminabile în care trecutul nu pare decât a vocifera întocmai celor ascunși în timp, pierduți în galopul iluziilor.

Nu se mai aud acele voci triste ce afirmau fără încetare lucruri care încercau să-mi supună universul într-o tăcere înghețată. Cu siguranță că nu a fost nimeni aici care să-mi confirme  la modul absolut că astăzi se transformă în mâine și că mâine mă voi deconstrui mai bine fără de ochii închiși în care se naște acea tăcere . De parcă universul meu nu poate fi zguduit decât de unul cel puțin paralel cu al meu. Ca și când cineva lăsa constant în cercul  nostru aceeași cenușă picurată din ochi de cu seară. Ca și posibilitate imediată ne-am dorit amândoi să existe tăcerea și odată cu aceasta, cercul nostru fierbinte să ardă la modul nostru binar. Acea tăcere continuă în care nimeni să nu mai ajungă să mai atingă pe nimeni. De ce totul e atât de personal mă întrebai serile trecute. Nu m-am priceput a îți spune decât că atunci când trebuie să ne exprimăm cu aceleași cuvinte, nimic nu mai există din acel ”personal” ce subjugă. E ca și când știi că atunci când crezi că ți-ai hotărât transformarea din zeu în acel simplu muritor fără aripi , descoperi mai târziu că nu există o transformare perfectă. Există o sămânță din rolurile noastre, fie sociale fie cele pe care le interiorizăm din simpla nevoie de a respira și mâine.

Am aflat că mai e cale în acel ”mai departe” al meu, ca o linie a orizontului la fel de personală precum chilia norilor în care mă strângi în brațe.

1385783_533064373438593_82713880_n

Nu e nicidecum un început fără de priveghi, m-am trezit de sute de ori în fața acelorași oameni ce se ascund în spatele unor adevăruri care însă nu au reușit niciodată să transforme nu-ul meu în da-ul altora. Acest nu de care nu mă dezbar, nu are nimic de-a face cu forma sa negativă sau doar cu aceasta, ci cu refuzul absolut de a mă lăsa terorizată de normalitatea celorlalți.

Aceleași vise nocturne amuzant de infantile în care oamenii sunt presărați cu sare și apoi mâncați. Oricine s-ar putea grăbi în a trage concluzii că vise ca acestea ascund tendințe canibalice însă încorporarea la care visez eu are de-a face mai degrabă cu întoarcerea în lichidul amniotic primordial, the return to the womb. Idei delirante legate în mod natural cu acel Thanatos aiuritor de fascinant.

Să ne oprim. Cuvintele mele ajung aici doar la un sunet moderat, cu un acompaniament aproximativ artificial.

Lumea nu e făcută să o observi doar prin frământările celorlalți, să o digeri pe alocuri,  nu am fost niciodată suficient de lămurită de ce o anume categorie de oameni insistă a încorpora aproape schizofren  până și cuvintele acestea sterpe. Au fost ale mele. Acum să facă fiecare ce-a vrea cu ele, fecundă mi-e doar trăirea, actul de sublimare și zâmbetul înțelegător: timpul ca și adevărul sunt secundare existenței mele.

Read Full Post »

M-am trezit deodată pe Lună, spațiu terestru dealtfel însă total necunoscut mie. De atunci îmi tot spun că am să mă obișnuiesc cu noua gravitație și să am să scriu ceva pe ceara pereților. Până acum nu am avut cretă însă acum cred că aș putea să mă povestesc puțin. 

Câmpuri întregi de mac mirosind a lumina aceea , praguri. Sex și inerție. Lucruri binișor comestibile. Lucruri ușor interșanjabile.

E toată un trup, total rupt uneori de ceea ce se numește realitate, departe de toată demagogia orașului interior, departe de loviturile aplicate neregulamentar sub coaste de cei ce-i detestă pletele arămii.  Lacătele sunt ascunse ca de obicei sub pivnițe mirositoare. Ca și când.

Scris suspendat. Se zăresc spațiile ce se încheie mai devreme de departe și oameni ce se încumetă neîncetat să ingere gunoaiele altora: femei cu priviri galeșe și goale de propriile trupuri, departe de tot ce cunoaștem ca unitate moleculară. Lungiți pe spate stau scorpionii albaștri ai luminii din caleidoscop.

”Mă declar total iresponsabilă”, i-am spus zilele trecute și apoi mi-am închis întreaga existență în Oul lui Columb. El mi-a răspuns că vremurile mi se agită și că ar trebui să-mi cos norușorul schizoid mai departe de acea nevroză absconsă a celor fără de taină. Mai târziu m-a întrebat ce cred despre Dumnezeu, i-am spus că nu am nici o părere, nu l-am întâlnit niciodată în ciuda faptului că l-am omorât acum câțiva ani în urmă.

Nu mă întreb cine sunt și nici de unde vin, nimeni nu deține acest răspuns stupid. Singurul lucru asupra căruia planează îndoiala mea este dacă exist au ba.Atât timp când ochii mei sunt deschiși eu și întregul Univers existăm. mai departe de pleoapele-cele-închise se află aproape-dragostea de care vă faceți vinovați. Cu toții am comis o crimă în viață, chiar dacă aceea e doar de a îl fi omorât pe Dumnezeu fără să-l cunoști.

Asta până mai ieri.

Azi, totul se rezumă la a mă întoarce în permanență la mine: sub orice picior de pod regăsesc pași ai mei din trecut, mai departe de tot, mă trezesc dimineața tot în mine. E un sentiment straniu că nu există sentimentul de aparținere nici măcar vis-a-vis de noi înșine, de Eul nostru ce se vrea întotdeauna pe sine ca și căutare. Nu pipăim la întâmplare însă nu cunoaștem nici schema matematică pentru neinițiați.

no job here

Tot ce ne desparte de neființă e însăși neființa, e însăși Marele Eveniment , Misterul Animist. E un drum ce curge către acolo,un drum lăsat atât de liber încât tot ce trebuie să faci este să nu încerci să fi liber, să nu încerci nicicând aievea nimic. Lumea în definitiv e construită pentru a fi contemplată. Bineînțeles, fiind părți din lume, din acest univers, ne putem contempla pe sine, ca fascinantă manifestare de energie, esență și mistere, vechi proiecții ale unor paradoxuri ce respiră. Uneori e interesant să plonjezi în tine, adânc sau să te îneci la ape de suprafață, alteori să plonjezi în nucleul interior, în haosul superb ce nu cunoaște noțiunea de timp.

Atunci, te ridici în picioare, întinzi o mână către Soare, una către Omul ce te privește cu un aer de copil și nu încerci nimic. Exist și îmi strâng Universul în brațe.

Lumea e o poveste minunată a inconștientului nostru colectiv, lumea e povestea noastră preferată pe care o schimbi întotdeauna după bunul plac. Sau te lași înecat și preferi apa, nu valul.

Read Full Post »