Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘fata de ghinda’

Pentru serile când mă-ntorc acasă
Printre blocurile dogorinde a miros
De cartofi copți și cireși înfloriți
Cu picioarele abia atingând
Propria mi reflecție în oglinda lacurilor

Când cu umbra în spate
Mă lupt cu dedublări și identificări în dublu
Cu gândul la emoția crepusculului,
Dorința ce s-ar naște fără desertul
Toxic al vinovăției
De a savura starea
nedefinită a înserării.

Doar
A trăi în intermediar
Între noapte și zi,
În definitivul provizoriu al lui J.Andrè

Cazna plăcută a provizoratului
Din care s-ar fi produs visul
De mai noapte când
Căutând să-ți cumperi noul
Realizezi că pieile vechi sunt încă rodnice

Iar tu prea lesne te-ai fi lepădadat de dânsele

Pentru serile când pășesc printre blocuri
Cu gândul la japonezii din Tokyo care dorm extenuați
Pe străzi în lipsa acceptării
Ideii de timp pașnic și dornic să te
Conțină
Somnului lor de o poezie izbitoare a realului
Le închin oda ochilor mei închiși.

Pășesc încet. Am uitat cum se merge
Așa.
Ca prin uter parcurg drumul ploii și al înverzirilor felurite
Aducându-mi constant în minte
Că doar cu ochii închiși se privește
Restul e doar canibalism ocular

Așa că trag aer verde în piept
Și îmi închin sfârșitul zilei de truditoare
Pășind printre blocuri care miros
A curse subterane ocazionale
Cu scurte opriri necesare în stații
Străine
Doar așa vei afla când te
Îndrepți cu adevărat către tine

Lăsând simplelor acte ratate din care
Țâșnește poezia posibilului
Locul lor printre blocurile
Care miros a cartofi copți și cireși înfloriți

Read Full Post »

Șandramaua cuibului voit solipsist
Se zgâlțâie cu fiecare obiect idealizat
Reglat cu tubulara ascunsă de sub
Aripi.
Săracele, iar suspină ludic după
Plumbul care oferea confuzia
Unei mase valoroase.

Dar și Dumnezeu fumează nevrotic
Dimineața în sala de așteptare
A spitalului preferat
unde-și tratează
Periodic durerea existențială
Pe care o aduce înfășurată în
Ziarul „Amor fati” .

M-am recunoscut epistemologic
În gândul imaginii că am fost.
Doar așa m-am putut întoarce
într un final după fetița
Care-și aștepta prăjitura din batistă.

Mi-am mulțumit cu recunoștință
Pentru restul decantat magic
Am zburat mână-n mână în jurul
Cuibului
Care ne privea cu mândrie nedisimulată
Nicio mână lacomă nu mă oprea să respir
Aerul rarefiat al propriei înălțimi

Odată cu conștiința zborului
Urma să pierd licența asupra
Unor părți din personalitate
Pe care le mai vizitez uneori însă
Întocmai unui muzeu în aer liber
al rămășițelor peste care
Tacticos înfloresc

zarzării înălțimilor.

Read Full Post »

Naivitatea mea nativă
Stă pe aceeași stradă cu burduful de câine părăsit de brânză

Dimineața însă mă trezesc în starea pură
De celulă stem gata să fie
Oricine vrea Celălalt.

Printr-o fericită adesîntâmplare
Pe strada mea însă s-a mutat
Definitiv Constanța.
Obiectului.

O doamnă bine
Cu care mă joc Cucu-Bau când
Uneori Obiectele interne
Mai tremură gelatinos.

Amor hereos mi-e școala
În care-mi trudesc aparatul
Pneumatic
Haosul clivat al societății
Mai respiră uneori asmatic sub
Pojghița emoțiilor

Atunci vine doamna Constanța
Și-mi șoptește:
„Alooo! Făurirea de sine e ca dragostea
De Dumnezeu!”

Piesa lipsă din puzzleul acceptării
Era revenirea ca ultim test
Al nesiguranței de sine.
De acum poezia se făurește drept
Delicios obiect tranzițional,
Cu și prin celălalt

Astfel merg braț la braț

Cu doamna Co(ns)Tanța

Vindecate de anosmie

Adulmecând aerul propriului (a)miez.

Read Full Post »

„Cer deasupra

Cer dedesubt

Stele deasupra

Stele dedesubt

Tot ce e deasupra

Este și dedesubt

Înțelegeți asta

Și vă bucurați”

Tabula Smaragdina

Shambala nu se află în ochii deschiși ai caldarâmului și nici în mantrele solide ale disciplinei soarelui.

Însă dublul animusului nu se dublase niciodată, era doar naivitatea unei iluzii vândute dintelui contră.

În noaptea când cerurile s-au deschis coada Uroborosului s-a înghițit pe sine ca limită a conștiinței, savurând otrava stelară a cozii ce devenea, așa cum era, începutul lui deasupra și a lui dedesubt.

Ploaia lui Chicchan așterne însă fragmente înnoite de pneumă torcând parcă aceleași fixații orale sadice: încorporarea cerurilor și a părților amorale ale soarelui.

Da, în astfel de momente structura metafizică a logicii interne se destrăbălează într-un dans primitiv iar cerurile se lasă deschise înainte/înapoi,deasupra și dedesubt.

Adevăratul Magician al timpurilor noastre,și nu neapărat unul al lui Culianu, este cel care își reactualizează timpurile personale la nesfârșit.

Pentru că nu-i așa, e ușor să trăiești în lumină, unde totul e de văzut și se vede, ai curajul însă să stai în întuneric- confruntarea cu el , deși nu știi dinainte ce va urma, confruntarea cu necunoscutul e apa vie a întregirii ființării. Altfel vei rămâne veșnicul orbit de lumină și umbra ta te va hăitui chiar și când vei crede că stelele – nucleele luminoase pe cerul întunecat al psihicului- te ghidează spre re re ieșirea din uterul lumii.

Read Full Post »

La solstițiu se strâng apoteotic aceleași vise reiterate care se propagă în mandalele infinitului. Eul tău e un construct arhetipal al conștienței, un joc de-a existența, o promisiune făcută sinelui pe cale de recuperare din mâinile harnice ale lui Hephaistos.
Dacă vrei să știi cum e să respiri, dacă ghimpul existenței e doar bobul de mazăre ataraxic plasat sub așternutul prințesei, atunci la fel de bine s-ar putea din oficiu și pro bono(sic!) descalifică broasca țestoasă iar Ahile poate câștiga maratonul de unul singur.
Visele nedifuzate pe canalul oficial al monarhiei facebook se alătură dansurilor ielelor, dansuri care ard și pârjolesc orice persona menținută în prim plan.

Umbra este cel mai credincios companion fără de care puer aeternus se avortează pe sine la infinit.

Între momente, între bătăile de ceas aritmice, se află viata ce freamătă a fi trăită fără buzunare de siguranță, pe de a întregul, fără a mai astepta acea conjuctură lipsită de speranță și imposibilă care ar justifica apariția ființelor supranaturale, fără gânduri blocate, fără vinovății, fără,fără, fără…
În dansul ielelor de mâine se propagă iertări felurite, eliberarea jinduită de atâta amar de vreme, echilibrarea cercului, renunțarea la relații fuzionale neactualizate.
Pentru ca dacă aștepți numinosul să se manifeste este necesară o pierdere de sine ori a drumului, ca și când drumul și viața ta nu ar coincide în mod ironic.
Uneori apa vieții dă înapoi și libidoul caută obstinat moduri de reorientare, ferindu-se, ca de rachetele antigrindină, de lumea compensatoare a Thanatossului.

Nu e de ajuns să-ți consolidezi un Eu rațional conștient și să pretinzi că astfel conflictele interioare vor fi amortizate. Nu e de ajuns să spoiești cu var fațada crezând că șandramaua butaforizată va fi luată drept sine adevărat. Pentru a stăpunge stomacul dragonului, pentru a ieși din Marele Pește, e nevoie mai ales de umbra ta.
Sunt oameni care trăiesc într-un univers idilic al purității și luminii, refuzându-si or ignorându-și umbra, pierzând astfel orice plăcere și putere a apusului, dar nu din vina lor.

Încercând să fie copilul ideal, fata ideală, au putut de a lungul timpului doar să perpetueze un copil inocent ca sine central, ca o incapacitate de a ieși din doliul isteric al celui care încă păstrează fantasma relațiilor virginale cu părinții.
Pentru că astfel de persoane au fost forțate în copilărie să-și dezvolte un sine fals, construit pe identificări maniacale precoce cu bunicii și ceilalți adulți, fără să știe că au lăsat într-un colț al sinelui o ființă infantilă nedezvoltată care tânjește după lumea copilăriei,a infansului lipsit de griji sau ambivalență.
Pot vrea ceea ce trebuie? Act de gratie spune teologia, demontează supraeul infantil spune psihanaliza, trebuie să vrei ce trebuie spune societatea care cocoșează zilnic arhetipurile fertile.

Să avortăm copiii infertili ai interdicțiilor, să pășim pe drumul ce de astăzi se deschide spre libertate și fecund, scutură-te de hlamida veche a vinovățiilor și nu mai erotiza absențe… e timpul tău, al meu,al fiecăruia…dar separat.

Trage o gură de aer călcând hotărât pământul sub talpa ta, croiește noi și noi drumuri spre individualizare, fără rușine și nesiguranțe.
Finalmente doi e doi și copii eterni ai fiecăruia cresc nemaiștiind unii de alții.

Read Full Post »

Privat.Public.Privat.Public.

Agresiune. Iertare.Agresiune. Iertare.

Asta am tot făcut cu blogul acesta al meu în ultima perioadă. Se înțelege de la bun început că agresiunile sunt paranoice dacă dorim să le numim astfel.

În ultimul timp, mi-am compus tot blogul în cap. Le aveam așezate așa, posturi pentru mine și doar pentru  mine.

Eu nu am hemoroizi.Nici măcar albaștri. În mare parte, blogul acesta era un exercițiu de defulare, apoi am înțeles că frustrările altora se proiectează asupra mea.Am ieșit din mine de atâtea ori încât  înțeleg nevoia celorlalți de a cunoaște un om prin traume defulate pe un blog oarecare.Nu vreau să explic mecanismele ce îi ghidează pe acești oameni să se ascundă în spatele calculatorului, sub un anonimat interesant. Se numește masochism și am realizat că agresiunea e de fapt proiecție din nou. NU eu sunt cea agresată și de aici povestea devine idioată. Când implici oameni ce nu îți pot înțelege trăirile, ajungi să stai cu porcul în nămol și să te gândești la nemurirea unor efemerități.

A se remarca tonul idiot și complet aberant în care aleg să scriu. Cu siguranță face parte dintr-un travaliu pe care mi l-am autoprescris pentru individualizare. NU am aflat cu siguranță cine sunt prin a mă raporta doar la ceea ce fac oamenii din jurul meu și modul lor obedient de a se strânge în cete de colindători prin supermarket pentru a afla înțelepciunea.

E un proces inutil , spuneam cândva. Este în mare parte, ca și căutarea aceasta bezmetică de a afla cine ești proiectând asupra celorlalți întrebări de care ție, îți este atât de teamă să ți le pui , încât alegi să le pui retoric altora. Nu. Ce înseamnă oare să cunoști și să știi mai mult? În genere, despre oameni, despre tine, despre Fata de ghindă. Înseamnă că te apropi tot mai mult de sentimentul acela minunat că….hm, că știi că știi nimic. Și nimic e ceea ce vei cunoaște, ni se spune la Templu. haha. Aici era o glumă.

În ultimul timp oamenii au crezut despre mine că mă joc de-a psihologia, că în imaturitatea mea mă joc cu oglinzile, cu oameni ca și când oamenii sunt măști de carnaval. Se numește agresiune și acest cuvânt m-a cam îmbolnăvit într-o perioadă. Agresivitatea se manifestă ca expulzare în afară a unei forțe distrugătoare, originar dirijată către Sine. Și cum acest post este complet idiot , să explicăm ce înseamnă Sine, sau cel puțin ce spunea tata Freud când era pe cocaină. (Păi da, psihologia, zic oamenii, e pentru drogați, artiști și poate părea pentru cei ce trăiesc încă în epoca de piatră un soi de farmece. Sau să zicem fermece, ca la țară.). Să revenim. De la tata Freud citire Fata de ghindă a înțeles că Sinele reprezintă forțele generate  de istoria speciei, impulsiile, instinctele. Un fel de Eu instinctual. Minunat zic.

O ultimă defulare. Dejectare. Fără hemoroizi albaștri de partea mea. O mică agresare din partea Fetei de ghindă. Și o numesc mică pentru că pot mai mult. Dar să spunem că am ales să nu conduc oamenii către moartea sadică de sine(a nu se înțelege sinucidere) . Da, o fac pentru că știu că există riscul să devii victima compulsiei prin repetiție. Încerc să spun, la un mod idiot și primar, că nu e bine să te identifici cu o altă persoană. Fata de ghindă e Oana, așa o cheamă și singura ei identificare , perfect normală atunci când vrei să îți realizezi Idealul de Eu, este aceea cu părinții ei. Pentru că aceasta e normalitatea. Normalitatea mea bineînțeles. Ca să afli cine ești, poți să faci ”fermece” de-astea psihologice(iar o glumă proastă). Nu trebuie să faci nimic din ce face Fata de ghindă, în fapt, nici nu ave cum să fim toți din ghindă și să mâncăm vopsea galbenă din muștele celorlalți. Aici erau dejecții, defulări, un mod minunat de a mă ajuta să trec peste lucruri ce nu se doreau ieșite din inconștient.

Nu mi-au plăcut niciodată persoanele narcisice care încearcă să se identifice cu alții într-un soi de neputință.Poate sunt dură acum, dar am înțeles că atunci când ești agresat, trebuie să aplici legea junglei. Agresează! Doar că uneori trebuie să înțelegem că (și acum ca să devin complet idioată mă apuc să dau citate): ” Ceea ce este îngăduit lui Jupiter, nu îi este îngăduit boului.”.

Revin la vechiul meu blog. Acesta este singurul meu post idiot, complet inutil și lipsit de orice urmă de altruism.De azi Fata de ghindă va scrie din nou. Defulări bineînțeles , din care stimații mei cititori vor înțelege că sunt un om cu probleme. Păi sunt, doar că mi le gestionez. Și azi mă eliberez minunat de o anxietate și scriu într-o stare de regresie pe care mi-am impus-o. E minunat. Am înțeles că există oameni slabi ce nu au această capacitatea de a privi oamenii în față și a asculta. Ori a vorbi. Comunicare. Pfiu, ce ușor e .

Limitele corpului sunt mai stricte decât limitele dorinței.

Read Full Post »

Fiecare om pe care îl privești îți creează o imagine în minte, mie cel puțin așa mi se întâmplă. De exemplu, când o văd pe mama , văd o plăcintă cu brânză dulce din copilărie, când îl văd pe tata văd rafturi întregi de cărți, când îl văd pe vărul meu îl văd pe domnul Goe cu pălăria de mariner. Ce-i drept imaginea se poate schimba în timp.

Am cunoscut acum ceva timp un tip interesant. Pentru el am imaginea: fagure cu miere.  Un fagure construit din cărămizi uriași, mov și galbene din care se scurge ca și mierea, un suflet de aur negru-alb în timp ce mii de albine îi construiesc în continuu pereții fagurelui.

Da, deci om interesant. Dacă îi privești ochii îndeaproape cu siguranță că vei vedea în pupila fiecărui ochi înfiptă imaginea și , în același timp, ideea de fagure.

Și atunci când ochii lui clipesc, miere dulce se prelinge pe genele lui, ca niște aripi de flutur beat de lumina prea puternică a Lunii. Căci acest tip interesant, care are un fagure de miere dulce în el , privește  o lumină puternică și se minunează cum nu se topește ceara din el de atâta lumină călduroasă.

Acest tip interesant e un fagure cu miere cu ochi de fagure cu miere, cu degete din ceară de albină, cu buze ca două firicele aurii de miere, cu colțurile gurii  ca niște pereți perfecți ai unei celule de ceară din fagure, cu un păr ca o miere care se prelinge din preaplinul fagurelui-creier, se prelinge în afară și curge într-un râu maroniu-auriu de miere delicioasă bănuiesc.

Și acum urmează lecția:

Tipul meu interesant este fagurele meu cu miere. = Propoziție afirmativă ce te îmbolnăvește aproape de atâta posesivitatea agresivă.

Tipul interesant căruia îi privesc fizionomia acum este un fagure de miere care îmi place așa de mult că o să renunț la cura de slăbire și o să gust niște ….. miere. = Propoziție cu valoarea de adevăr dacă și numai dacă tipul interesant nu e un Bou.

Despre Bou într-o lectură viitoare.

Read Full Post »

Older Posts »