Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘fata de ghinda’

Azi am stat pe o bancă. Am așteptat pe cineva.

Și cum priveam în stânga și în dreapta să îl văd pe acel cineva, pentru prima oară l-am văzut în mărul unei fete care îl mânca grăbită spre metrou. mai târziu l-am văzut în zâmbetul tipului care mi-a lăsat un ziar pe bancă(poate vrei să-l citești mai târziu!), dacă mă credeți, l-am văzut o clipă și în tanti aia mare și mov care s-a așezat la un moment dat pe bancă alături de mine și ofta din suflet în timp ce citea ziarul. L-am văzut apoi în gesturile greoaie ale unui bătrân care se căznea să coboare dintr-o mașină neajutat de nimeni.

Apoi deodată s-a făcut lumină și soare. Cineva a zâmbit, cineva mi-a zâmbit. Am zărit zâmbetul Cinevaului.

Cineva e aici și acum.

 

….. Să știți că mai există și nebuni fericiți, chiar dacă vi se pare imposibil. Nebunii sunt fericiți atunci când uită să mai trăiască și îi trăiește timpul pe ei.

Pe mine mă trăiește un cuvânt scurt. Exact. Mă trăiește. Poate sunt doar nebună, poate sunt doar fericită, poate sunt ambele, dar cine are răspunsul la aceste întrebări fundamentale? parcă știm de ce suntem aici, pe pământul ăsta…

Later edit: Un om pe nume Dali, pe care unii îl consideră geniu, alții nebun spune(a): ” A începe să te naști, e deja un mod de a nu muri!”

Read Full Post »

Sunt niște cărți care întotdeauna m-au ademenit. Genul de cărți care conțin mister, didactic ori nu, cărți care te transformă, îți aduc aminte să fi cine ești cu adevărat. Sunt cărți fără coperte, cărți atât de atrăgătoare prin goliciunea lor, cărți care îți sugerează ce pasiune ascunsă mistuie în paginile ei, ce non-povești extraordinare o alcătuiesc,  o construiesc pe interior. Sunt cărți care sub aparența prafului care le acoperă strălucesc în toate culorile unui caleidoscop.

Nu poți însă să citești această carte decât dacă respecți anumite reguli.

În primul rând, trebuie să ai mâinile foarte delicate, pentru că paginile acestei cărți sunt atât de subțiri și sensibile încât se rup la o simplă întoarcere a paginii. După ce mâinile îți devin delicate trebuie să înveți să privești. Ochii noștri nu sunt pregătiți, nu sunt antrenați din naștere să citească acest gen de litere pe care le conține cartea despre care vorbesc. Va trebui să citești multe mizerii de cărți de duzină și câteva cărticele bune și să le poți înțelege scrisul pentru a putea să citești măcar primele litere ale acestei cărți misterioase și atrăgătoare.

Și după ce faci toate eforturile să poți să citești această carte multpreadorită ajungi să o iei în mâini și să observi că această carte fără de coperte e închisă cu un lacăt mare, ruginit dar viguros. Știi doar atât: tu nu ai cheia de la acest lacăt!

Lași cartea din mâini înapoi pe raft și pleci mai departe singur și dezamăgit! La ce bune mâinile delicate și ochii vigilenți dacă nu ai putere să rupi un lacăt nenorocit?

Cărțile nu sunt pentru toată lumea.

Read Full Post »

Nu am putut să parcurg niciodată travaliul morții cuiva drag. Atunci când a murit Pina, femeia care avea grijă de mine și care m-a crescut, am murit cel mai rău. Ea era prietena mea, mama mea, sursa imaginației mele, inspirația mea de atunci.

Ea era Îngerul meu protector.  Nesuportând trauma dispariției ei, l-am inventat pe Taita, prima mea Fantomă de la Operă. Taita era un scrib egiptean cu ochi negri și calzi, care mă ajuta întotdeauna să trec peste realitate. Substitutul Îngerului meu păzitor mort.

Mi-am creat întotdeauna realitățile mele în ceea ce vedeam în jurul meu: în două bețe de chibrit arse văd doi copii care s-au jucat pe afară toată ziua și ajunși în casă pe seară sunt plini de praf și cu fețele înnegrite de la atâta joacă. Într-o pereche de degete ridicate aș putea să înțeleg: ”Îmi pasă de tine!”, într-un ochi însângerat văd un tânăr care cară doruri grele în spate, întocmai lui Atlas.

Am o prietenă care vede lucrurile diametral opus. Mi-ar spune : ”Iar te joci cu bețele de chibrit scârboase și negre? NU vezi ce te-ai murdărit pe mâini?” sau ”Fată, ce proastă ești, ăla te înjură , nu îți spune că îi pasă!!!”. Nu vreau să știu ce ar putea să îndruge despre ochiul însângerat.

Putem să alegem oricare din aceste viziuni, ori putem  alege calea de mijloc, ceea ce e de preferat.Dar niciodată nu îți închide imaginația într-un stup cu albine flămânde!

Până una alta, your choices are half chance, so are everybody else”s. 

Read Full Post »

Colecționarii sunt niște persoane teribile. Nu mi-au plăcut niciodată. Doar că uite azi mă joacă singur rolul ăsta de colecționar. Azi am colecționat niște:

 

 

 

” Azjung!

bătaie de jos , e in regulaz, iți rupe capuș.

poate începiuse deja, sunt curis cât mai rezista,  dar chiar imoi pare.

da, un alt fel de as pune sin senin si nu numai ,

esti cuva paranoică”?

”aiurera, auiurea”  orice poate spune asta., un plus nenencesar cuvintelor

și o să ne ma azim? am ramas siomgur,

ne imleticim pt ca

ca o reliva

am vazut ce inseamna afdancimeaa!

stângaci. dar din fufulet.

nu maisppoin niminc vorect, nu esist si mie…

sa fiu haunele care te

mă dezbaracă.

si porispa, vrând-nevrâns, se trece in alta etapa alchomoca

la care esti loiber sa nu

inteșegi ? nu stiu, timt trist

nu am nici o paparare, sau inaopi nu realizez

azi ca ne intalcnim, siurea prin…

atat de iuncet, ziua întreabă, atat de lipsitat de

undevha

cand am citrit…o sa spun numai nimernicii, cand nu isi mai au semsiul.

Ajutoer!!!!

nu estista asa cega

cu acewleasi vuvunte, bubinte

de domoneata m-am stand umfalt

da, eu de bădoresc

ce minuenne!

onirice orice.”

 

 

 

Acte ratate în plural. Sublim. O poveste a vieții pescuită din cuvinte noi, greșite ziceți voi , scoase din context și reproiectate să îți spună altceva.

Și în timp ce le scriam aici mă gândeam dacă nu cumva fac un sacrilegiu oribil că le las să se joace pe aici. Apoi mi-am dat seama că măcar o dată în viață ar trebuie să le dăruiești oamenilor un ”mmmm” delicios, din suflet. Ce dacă o să-i doară în cur și o să se mire de nebunia ta, merită și ei un sărut din Olimp.

Cu toate că ei o să interpreteze ”mmmm-ul” tău ca o scremere vestitoare  de travaliu excremențial.

Read Full Post »

Dicton: ” Mama, cât au nevoie oamenii să doarmă?”

                                                            Fata de ghindă, 5 ani.

 

Ieri m-am uitat la oameni în metrou. Pot să recunosc un insomniac dintr-o singură privire, mă gândeam atunci și am alunecat într-o stare de visare  care s-a soldat cu ajungerea mea în celălalt capăt al Bucureștiului fără intenție.

……… pentru că în somn am murit de fiecare dată. Somnul e o binecuvântare pentru cei care refulează ideea normală a somnului. ȘI mai departe este vorba de ce apărare are fiecare.

Eu una joc un rol de psihopată cu somnul. Mă mint că nu știu că e moarte iar la trezire mă mint că n-am pierdut ceva din mine prin somn. De fapt, ceea ce se pierde e irecuperabilul. Nici o lucrare dentară nu ar putea să-mi refacă bucățile din dinți pierdute prin somn, nici zece seturi de extensii nu ar putea să-mi înlocuiască firele de păr cedate pernei prin somn, nici o cremă placebo-minune din lune nu ar putea să-mi șteargă ridurile fine dobândite în somn.

După furtună urmează o tăcere monumentală. După insomnie urmează un somn comatos în care inconștientul tău umblă bezmetic pe toate câmpiile Elizee posibile. Te trezești când nici săracul inconștient nu se mai suportă pe el însuși. Te-ai trezit.  Acum apărările sunt instalate, platoșa încorporată, masca falsă a conștientului intră în firescu-i rol. Te uiți în oglindă: bucăți dintr-un dinte lipsesc, fire de păr moarte sunt pe pernă, riduri fine sunt sculptate pe chipul brăzdat de cearcăne. Durerile reapar în umărul stâng, nările ustură de atât aer nefiresc, plămânii au tendința de a eșua la fiecare secundă.  Ochii??? Ei da, ochii aleargă bezmetic după percepțiile senzoriale necesare.  Pentru că e nevoie de echilibru după somn, omul privește, respiră, miroase, înghite în sec, își atinge părți ale corpului. Poate vrea să se asigure că nu a murit nici de data aceasta.

Mai târziu, intervine vocea.  Gata . Masca e repusă în funcțiune total. S-a aprins lumina. Primul cuvânt al omului dimineața e ca sunetul de pornire al Windows-ului . E certitudinea că nu suntem morți. Căci vocea înseamnă că viața poate continua. Până la următoarea moarte.

Pentru mine, somnul e ironia morții. Râd de moarte prin somn, mă joc cu ea. Partenerul meu de joc e moartea.(nu știu dacă există alt partener pentru altcineva). În timp ce mă joc de-a somnul cu ea, mă gândesc că poate moartea se va păcăli, va crede că am murit cu adevărat și mă va șterge de pe catastif. Voi deveni nemuritoare din secunda în care moartea mă va sări.

Uneori omul se întreabă dacă nu cumva își dorește să moară dacă nu vrea să doarmă. Insomniacii ăștia nevrotici suntem noi, grupul celor prea neserioși ca să putem juca rolul ăsta fals cu moartea. Noi suntem ăia cu Toma Necredinciosu”.  Noi o vrem pe aia adevărată. Moartea veridică. Noi suntem Grupul-oamenilor-prea-sinceri-pentru-a-se-mai-juca-de-a-moartea, Grupul-răzvrătiților-împotriva-măștii.

Doar pentru că am mai multă viață în mine nu înseamnă că ar trebui să fiu pedepsită să dorm la fel de mult precum ceilalți oameni.  Eu n-am nevoie de atâta somn.

Insomniacii suntem o altă specie de maimuță mai evoluată care nu mai are purici de tare mult timp, dar se mai scarpină din când în când și asta dintr-un gest reflex, dintr-un stereotip greu de uitat. Noi am înțeles că trebuie să acceptăm  moartea ca pe un sens fundamental și am ales o altă cale prin care să ne scurgem către.

N.B. Cine vorbește la persoana întâi plural??? Freud spune că schizofrenicii. Eu cred că cei care vorbesc la persoana întâi plural știu ceva.  Sunt cei care au înțeles că în fiecare din noi există un infinit, o multitudine de eu, o sumă de identități în scurgere către.

Read Full Post »

Azi am văzut zebre pe stradă. Drept pentru care am intrat în fiecare magazin din drumul meu și i-am întrebat dacă au nasturi de vânzare. Mă chinuie o idee cu nasturi. Trebuie să fac rost de ei și să îi așez așa cum vrea mintea mea. Nu în cutii pe culori, nu pe palton sau pe spatele rochiei mele de vară. Pe pereți sau în circumvoluțiunile creierului meu. Acolo le e locul.

Mi-e greu să mai înaintez pe stradă, cum ies dintr-un magazin care nu are nasturi, mă cuprinde un tremur și sunt sigură că dacă nu mă calmez am să sparg tot bufetul cu vase de porțelan din pavilionul urechii  în cutremurarea mea. Trag aer tare în piept și mi se pare că am tras pe nas niște bucăți albe de mătase lungă, ca niște perdele ce ies din pălăria unui elegant indian uriaș.

Realizez că am nevoie de somn. Mă pun în pat și dorm cu nasturi înfipți în   toate circumvoluțiunile creierului. Când m-am trezit, mi-am dat seama că mulți oameni vor să mă facă să cred că nu mai există nasturi și pentru mine. Poate chiar așa e, oamenii au nasturi doar pentru ei, pentru hainele lor, pentru cutiile lor de nasturi. De-aia și nasturii au devenit pe bani. E ciudat, îmi doresc atât de mult niște nasturi maro și verzi închis și nu aș vrea să dau bani pe ei, aș distruge toată dorința mea de a avea nasturi. Așa că am să vin din casă în casă și am să cer nasturi. Dacă nu vor vrea să îmi dea, o să îi fur, o să îi tai de pe hainele lor, la metrou, în piață, la cursurile de master, în club, în familie. O să vă iau nasturii pe care îi merit. Îi merit pentru că mi-i doresc, voi doar vă folosiți de ei.

Mi-am dorit toată viața nasturi pe care să îi fumez, să îi trag pe nas,prin vene, pe gură sau pe orice orificiu pe unde îmi mai pot administra droguri ușoare. Cred în drogurile pe care mi le administrez cu buna știință, după prescripția instituită de mine.

Aaaa,da, să vă zic ce vreau să fac cu nasturii. Să fac un copac. 

Read Full Post »

L-a  văzut pentru prima oară într-un parc unde ea se elibera de nămolul lacurilor în care a călcat fără vreme. El, nu știu ce făcea,  ea niciodată nu a știut ce face el. Ideal zic.

Se știau de ceva timp, suficient cât să le zboare prin cap dopamină la pungi de 10 kilograme și endorfine care nu se găsesc nici în cea mai a dracului ciocolată.

I-a spus imediat cum i-a privit chipul atât de interesant: ”Fără sărut! Te rog, asta e singura regulă, nu vreau să mă săruți !” S-au prins de mâini și au plecat spre un insectar părăsit în care mai rămăseseră doar boldurile cu gămălie roasă cu care fuseseră insectele prinse și pânze de păianjen vechi ,prăfuite.  Acolo au făcut dragoste cu toate părțile corpului lor , fără buze însă. Pe ele le-au lăsat să participe ca și spectatori ai acestui iureș aiurizant. Când a vrut să coboare din insectar,bărbatul a oprit-o cu un  gest ferm al mâinii sale stângi perfecte: ” Mai stai aici, nu aș vrea să plec acasă deocamdată, acolo pânzele de păianjen sunt ascunse sub un covor fermecat care emană niște substanțe halucinogene asemănătoare dopaminei din pungile  noastre ieftine de 1o kile!”

Femeia se întoarse către el cu un zâmbet imens pe fața încercănată. I-a zâmbit cu toată ființa, cu toată fața, inclusiv cu buzele flămânde. El pune mâna stângă din nou în mișcare și îi atinge buzele tinerei : ” NU cred că pot să respect regula! Cine dracului te-a învățat oricum că trebuie să ai reguli la război? Vreau să te beau!”

Femeia tace un moment cu ochii închiși.

-” NU, nu mă săruta. Fără sărut. Dacă mă săruți, nu mă vei mai vedea niciodată. Dacă mă săruți, mă pierzi!”

-NU vreau să te pierd, spuse bărbatul și cu buze flămânde, bău toată ploaia caldă de pe buzele fetei.

Un cocktail de droguri grele: plumb, mercur, plutoniu, uraniu,  și alt aer radioactiv o aduce pe femeie în stare de plutire pe asfaltul tavanului. De acolo, plutind, ca un balon umplut cu gaz ilariant, șoptește:

-”Nu știi să asculți reguli, domnule     ! sau cumva tu știi ceva? Cumva știi de la bun început că eu nu dețin astfel de lucruri? că regulile sunt inutile într-un ecosistem atât de sălbatic prin sine? Cum aș putea eu să am reguli când eu nu mă am nici pe mine?”

-”Stai liniștită, nu trebuie să te temi niciodată de radioactivitatea naturală.!”

Astfel spuse Orfeu și cu mâini sigure și puternice o culese pe Euridice de pe tavanul plin de pânze de păianjeni morți. Astfel Euridice ajunse lângă Orfeu și mâinile lui. Pe care le-a.

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »