Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘indiferența- panaceu universal’

Propun eliminarea din dicționar a cuvântului coincidență. Nu există asemenea lucru. Cu siguranță că mai există multe fantasmagorii de genul acesta în dicționar însă asta nu ar trebui să ne facă și să credem automat în ele.
Până una alta, ori totul este o mare coincidență, Coincidența în sine,  inclusiv fiecare dintre noi ca parte a întregului, ori nu există coincidențe. Nu știu încă dacă ar trebui să îmbrățișăm teoriile, destul de atractive de altfel ale determinismului.

De fiecare dată când deschid ochii, mă aflu într-un alt și alt univers, niciodată într-un univers trecut, aproape întotdeauna trăind în prezent  ferecată magic într-o sardină veritabilă. Să privim îndeaproape acest delir de grandoare. Poate e doar o coincidență? Când soarele apune, părul meu ia foc în aceleași culori cu care mă jucam în copilărie.
Când constați că totul e posibil, că orice lucru există ca  posibilitate, atunci  închizi ochii și- ncerci să îți imaginezi o parte infimă din acest posibil. Eu?

409247_331063316905285_2129093424_n

Iată,  am venit să impresionez cu pseudo-intelectualistele mele întrebări asupra lumii. Și iată din nou, ce narcisism debordant răbufnește din părți ascunse ale unui Sine ce privește lumea ca vis.
Mi-am amintit zilele trecute despre acel scut suprem de care mă înștiințau părinții în copilărie, și  anume că cea mai bună cale de atac este defensiva. O apărare fără de ranchiună de astă dată , nu mai găsesc printre oameni acel transfer numit vulgar, înrăire, iar dacă îl aflu în ceilalți, mă cuprinde doar o sfântă indiferență. Fiecare cu patologia sa.

Tot ce-mi spun este că sunt o suma de Euri  ce se mărește pe măsura ce închid ochii fără nici un fior în simțire. Mă plimb orbește în căutarea orbilor lui Sabato, rătăcesc uneori prin peșteri și râuri subterane dar numai pentru a mă bucura, aproape ca un bipolar veritabil, de extreme. Trăiesc cu visul caii de mijloc. Picioarele mele albe nu cunosc încă acest drum dezirabil.
Însă azi, când mă îmbogățeam cu încă un rol, m-ai tras ludic de plete și mi-ai spus că ard prea repede.

Oricum aș privi lumea în manifestarea ei, ajung de fiecare dată în același punct.  De acolo privesc lumea, o absorb, mă înec în ea, plutesc întocmai unei meduze, precum o masă gelatinoasă, plutesc și nu mă mai satur de plutit. Știu că mă scurg încet și cu aceeași certitudine specifică,  spre punctul acela despre care vorbeam. Dacă ard prea repede, atunci sunt fericită. NU există prea repede când vine vorba de a simți.

Read Full Post »