Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘ludice tachinări’

Naivitatea mea nativă
Stă pe aceeași stradă cu burduful de câine părăsit de brânză

Dimineața însă mă trezesc în starea pură
De celulă stem gata să fie
Oricine vrea Celălalt.

Printr-o fericită adesîntâmplare
Pe strada mea însă s-a mutat
Definitiv Constanța.
Obiectului.

O doamnă bine
Cu care mă joc Cucu-Bau când
Uneori Obiectele interne
Mai tremură gelatinos.

Amor hereos mi-e școala
În care-mi trudesc aparatul
Pneumatic
Haosul clivat al societății
Mai respiră uneori asmatic sub
Pojghița emoțiilor

Atunci vine doamna Constanța
Și-mi șoptește:
„Alooo! Făurirea de sine e ca dragostea
De Dumnezeu!”

Piesa lipsă din puzzleul acceptării
Era revenirea ca ultim test
Al nesiguranței de sine.
De acum poezia se făurește drept
Delicios obiect tranzițional,
Cu și prin celălalt

Astfel merg braț la braț

Cu doamna Co(ns)Tanța

Vindecate de anosmie

Adulmecând aerul propriului (a)miez.

Read Full Post »

Cunosc un albatros.

Un albastros baudelairian.  Un bărbat care trăiește în mii și mii de lumi. Fondul ființei sale este de o transparență, o fluiditatate aeriană. Sufletul său are o ușurătate a înțelegerii aventurii prometeice.

Pieziș e modul în care îl ating pe acest bărbat lucrurile care îl privesc. E ca și când acest bărbat are deasupra ochilor un anume ecran filtrant ce amortizează orice impresie și orice absurd.

Sunt cel Nemângâiat, cel Sumbru, cel Uitat,

Prinț aquitan,cu Turnul de mult în destrămare,

E unica-mi Stea moartă,-iar luthu-mi constelat

Poarta-al Melancoliei de-a pururi negru Soare.

E ca prințul de Acvitania, pe care aripile îl împiedică să umble, să se cațere prin prăpăstiile lumii. Ca orice albastros, nu își găsește locul pe pământul uscat.

De la bun început am simțit că acest bărbat este atras de lumi superioare, cum sunt acestea numite, sau să spunem că el aspiră la scopuri elevate în mod natural. Cel mai potrivit este totuși să spun că bărbatul este foarte atent la chemările misterioase și asta pentru că este cu o ureche sensibilă îndreptată spre vocile „de dincolo”,  și cu alta își ascultă propria sete de perfecțiune morală, gustul îmbătător al găsirii unui anume ideal spiritual.

În noaptea de Mormânt, Tu, ce m-ai mângâiat,
Redu-mă-n Posilippo, dă-mi marea, Bucuria
Şi floarea adorată de-un suflet sfărâmat
Şi-umbrarul unde Roza se-îmbrăţişa cu Via.

 Un interesant pasionat, îndrăgostit de paradoxul acut, așa este. Sufletul lui vibrează într-un cristal spiritual de suprasolicitare, un cristal împăienjenit cu gustul delicios al recordului în sine, de sine, pentru sine.

Sunt Amor,Phobeus oare?…Sunt Lusignan?Byron?
De buzele reginei mi-e fruntea-mpurpurată;
Visam în grota-n care sirena-n voie-noată…

De fapt, chiar o să vă spun două lucruri pe care lumea le povestește despre el:

1.Cică este campion olimpic la maratonul pașilor prin nori. Medaliile încă nu s-au decernat.

2. Lumea spune că e ceva în el, o forță mistică, o forță care îi permite să-și facă săgeată din orice lemn ca să atingă orice țintă.

De două ori trecut-am ne-nvins peste-Acheron:
Pe lira lui Orfeu, în drumul meu, am strâns 
Şi al Sirenei strigăt şi al Fecioarei plâns.

 

Poezia: El Desdichado – Gerard de Nerval.

Read Full Post »