Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘revelații constituționale’

Șandramaua cuibului voit solipsist
Se zgâlțâie cu fiecare obiect idealizat
Reglat cu tubulara ascunsă de sub
Aripi.
Săracele, iar suspină ludic după
Plumbul care oferea confuzia
Unei mase valoroase.

Dar și Dumnezeu fumează nevrotic
Dimineața în sala de așteptare
A spitalului preferat
unde-și tratează
Periodic durerea existențială
Pe care o aduce înfășurată în
Ziarul „Amor fati” .

M-am recunoscut epistemologic
În gândul imaginii că am fost.
Doar așa m-am putut întoarce
într un final după fetița
Care-și aștepta prăjitura din batistă.

Mi-am mulțumit cu recunoștință
Pentru restul decantat magic
Am zburat mână-n mână în jurul
Cuibului
Care ne privea cu mândrie nedisimulată
Nicio mână lacomă nu mă oprea să respir
Aerul rarefiat al propriei înălțimi

Odată cu conștiința zborului
Urma să pierd licența asupra
Unor părți din personalitate
Pe care le mai vizitez uneori însă
Întocmai unui muzeu în aer liber
al rămășițelor peste care
Tacticos înfloresc

zarzării înălțimilor.

Read Full Post »

Naivitatea mea nativă
Stă pe aceeași stradă cu burduful de câine părăsit de brânză

Dimineața însă mă trezesc în starea pură
De celulă stem gata să fie
Oricine vrea Celălalt.

Printr-o fericită adesîntâmplare
Pe strada mea însă s-a mutat
Definitiv Constanța.
Obiectului.

O doamnă bine
Cu care mă joc Cucu-Bau când
Uneori Obiectele interne
Mai tremură gelatinos.

Amor hereos mi-e școala
În care-mi trudesc aparatul
Pneumatic
Haosul clivat al societății
Mai respiră uneori asmatic sub
Pojghița emoțiilor

Atunci vine doamna Constanța
Și-mi șoptește:
„Alooo! Făurirea de sine e ca dragostea
De Dumnezeu!”

Piesa lipsă din puzzleul acceptării
Era revenirea ca ultim test
Al nesiguranței de sine.
De acum poezia se făurește drept
Delicios obiect tranzițional,
Cu și prin celălalt

Astfel merg braț la braț

Cu doamna Co(ns)Tanța

Vindecate de anosmie

Adulmecând aerul propriului (a)miez.

Read Full Post »

” Sisif tot urcă la piatră

Cu gânduri concupiscente

De ostracizare socială

Când piatra coboară,

Sisif se odihnește între-oglinzi

Vicariante.

Uneori mai suspină când își bea ceaiul

Și citește ziarul:

„E timpul pentru porția de aloerotism”

..ca și când exigențele și educația morală

ar putea vreodată substitui

Iubirea.

„Nu erotizăm absențe!”, scria

pe poarta de intrare în Agape.

Acolo Sisif ponta foaia de parcurs

pentru eternitate.”

Fata de Ghindă, februarie 2018

Lui Sisif nu i-a spus nimeni însă că truda lui vocațională nu este una de natură constituțională și că piatra este eminamente facultativă.

Munca lui îi părea lui Sisif eterna compulsie la repetiție, piatra invizibilă a omenirii: continuăm să-l recreăm pe Dumnezeu ca pe un loc unde să putem pune la adăpost lucrurile bune din noi înșine, pe care riscăm să le alterăm, într-un melanj amăgitor, dacă le ținem la un loc cu toată distructivitatea din noi.

Și atunci urcăm piatra, o prăvălim la vale,o distrugem și o recreăm, scotomizând la nesfârșit frica de libertate, frica de a deveni persoana care suntem.

Read Full Post »

”Să facem teste alchimice cu sufletele celorlalți”  îmi pare că  strigă primitivismul din fiecare. ”Oameni ne numim cu toții”, auzeam universul cum cântă în jurul meu când eram copil. Ce e ciudat de plăcut este că și acum îl aud. Uneori, în singurătatea absolută, în acel moment în care te întâlnești cu tine și Alice te-ndeamnă la curaj, atunci auzi universul cum cântă fără să realizezi că universul întotdeauna cântă.

Bineînțeles, uneori oamenii se mai înarmează  cu bombe atomice de curaj doar  din simpla și totodată patologica, măreața curiozitate.
Nu mai am nimic să spun oamenilor in genere, am uneori sentimente pe care le simt vis-a-vis de mine și de cei ce-mi populează universul. Nu mă mai fascinează nimic din întreaga dorință a oamenilor de a mă vedea altfel de cum mă vad eu. Habar nu am cine poate determina care Eu e cel care sunt cu adevarat. Problema realității,ca ultim scut al raționalului.
SupraEul impune de la sine putere să raționalizăm, să înghițim cu porții mici, întregul afect.
Cred în continuare cu tărie ca propoziția : ” Eu am un suflet” nu are valoare de adevăr. Eu sunt într-un fel și în celălalt un suflet. Eu am un corp, sigur gura mea poate pronunța această propoziție.
Mi se pune în fața ochilor minții problema primitivismului sau mai degrabă a parvenirii unei societăți suficient de frustrate de sărăcie încât  li se pare că trăiesc cu ochii larg deschiși. Nu știu de ce este necesar să mergem cu ochii deschiși prin lume, adevărații oameni care văd cu adevărat au fost orbi cu desăvârșire. Orbi de orice încercare, zbatere, perversitate.

Imagine

Imagine

Lumea simplilor e mai frumoasă, astfel îmi spun de multe ori în ultimul timp.
Să ne închinăm primitivismului mistic și să mulțumim lui dumnezeu, ăsta al oamenilor, oricare ar fi sau mai ales ar nu fi el, că ne-a binecuvântat cu sfânta Ignoranță. În fapt, ignoranța aduce o fericire pantagruelică de nestăvilit.
Așa că oamenii stau și se hlizesc la Lună. Cu ochii deschiși neapărat.
O apologie a trezirii, o spoială falsă de caractere. În fapt,  dormim cu toții, fiecare în universul său, în placenta lui, în lichidul lui amniotic.
Vreau doar să trăiesc în continuare cu ochii închiși, doar că pleoapele mele sunt ciupite seară de seară de insecte parvenite. Adică parvin de afară direct în camera mea.
Țânțarii sunt o reală problemă în București în aceeași ordine de idei.

Read Full Post »